cine sta in lanul de secara?

Vitalie Sprînceană

J.D. Salinger

„De veghe în lanul de secară”

(THE CATCHER IN THE RYE)

Este un roman clasic, extraclasic şi răs-clasic. Despre el s-a scris destul încât nu pot spera să aduc vreo interpretare inedită. Am văzut şi abordări cinematografice, fie şi în treacăt. Îmi vine în minte un film cu Mel Gibson şi Julia Roberts, în care el juca rolul unui tip spălat pe creier şi programat să acţioneze la comandă… La un moment Gibson îşi procură cartea dintr-o librărie, iar FBI&restul se pun pe urmele lui… Am mai citit romanul pe la vârsta de 16-17 ani, dar nu şi-a făcut loc printre cărţile preferate. Eram pe unda Dumas, Verne, Swift, Hugo, Scott şi nu simpatizam deloc eroi care împroaşcă cu noroi în jurul lor, tipi care îşi zidesc în juru-le, ziduri impenetrabile. Eram la o fază când îmi plăceau eroii comunicabili şi sociabili (asta era calitatea ce-o apreciam cel mai mult), săritori la nevoie, entuziasmaţi până la nebunie de lume, îndrăgostiţi de situaţia temporală în care au avut (ne)norocul să se nască. Holden Caulfield nu mă fascina deloc. Acum că tot am recitit romanul mi se pare că am fost puţin idiot. Sunt acolo atâtea idei gata gândite şi formulate – aş fi fost scutit de efortul de a ajunge la ele pe căi ocolite. Aş fi economisit şi ceva timp.
„În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie”.
Nu are rost să redau subiectul. Eu zic că „De veghe în lanul de secară” este o lectură obligatorie, un fel de acquis intelectual pe care trebuie să-l avem, la fel cum purtăm bani de buzunar, cum ne îmbrăcăm când e frig. Zicea Gombrowicz: „Am fi scutiţi de multe dezamăgiri dacă am înceta să-l numim „scriitor” pe oricare ştie să scrie…” eu adaug: dacă am înceta să-l numim cititor pe oricare ştie să citească.
Nu este o chestie de elită, ci de cenz. Nu poţi să spui: „Eu sunt mare cititor, îmi plac cărţile!” dacă nu ai parcurs măcar jumătate din marile cărţi ale lumii. Se ştie care sunt ele…
„De veghe în lanul de secară” nu mi s-a părut un roman despre adolescenţi şi-mi pare rău să zic asta. Adolescenţii noştri nu sunt aşa. Poate ai lor sunt aşa cum îi descrie Salinger. Ai noştri, repet, nu. Adolescenţii noştri sunt rebeli cu ziua, sau dacă au reuşit să prindă la televizor sau la radio vre-un apel rătăcit al unui marginal rus. Ai noştri cred în idoli. Eroul lui Salinger – nu.
Holden Caulfield scuipă în ierarhii, celebritate, snobism, cretinism, lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi mimetism. Este individul care se autoizolează, care întoarce spatele lumii, îşi procură plăcere din a „trage bărbi celorlalţi”, altfel zis îşi bate joc de ei.
Eu – restul. Eu – ceilalţi. Eu, bunul, inefabilul, drăguţul, restul – cabotini, prefăcuţi. Este vorba de un univers structurat pe două linii divergente care nu se vor intersecta niciodată.
Eu nu-l văd pe Holden Caulfield adolescent. Trăsătura asta de caracter nu este proprie unei perioade a vieţii. Ea este modul de existenţă prin gândire a unui grup social matur, poate cel mai matur: intelectualul. Holden Caulfield este un intelectual, unul matur, chiar dacă sună aiurea. Este tipul de intelectual occidental care se ridică, uneori nejustificat, deasupra restului oamenilor, tipul care-şi construieşte o întreagă construcţie menită să-l automartirizeze, autoeroizeze. Nu sunt primul care vorbeşte despre sadomasochismul intelectualist. E vorba aici de cunoaşterea prin suferinţă, de pornire a motorului raţiunii prin intermediul pasiunii. O negare totală a fericirii în numele adevărului, în numele cunoaşterii. Ne apropiem de ceilalţi nu pentru a comunica cu ei, în sensul de a instaura o comuniune, ci pentru a ne opune lor.
Spre deosebire de înţeleptul oriental care caută tao, calea, intelectualul de tip occidental nu caută căi. El are program, proiect dacă vreţi. Asceza înţeleptului oriental este una asocială: peştera, râul, jungla, munţii – tot atâtea spaţii autonome, în care ruptura cu socialul este aproape totală, apoi, această asceză nu este în mod declarativ îndreptată împotriva societăţii. Este doar căutarea în tihnă a unui nou tip de umanitate, de comunicare cu sinele… Chun Tzu: omul înţelept nu posedă nimic propriu. Omul dumnezeiesc nu are merite. Omul spiritual nu are nume.
Prin contrast, intelectualul de tip occidental nu poate exista în afara acestui „Scuip pe toată lumea! Toţi sunt idioţi!”. Declarativ desigur. E un fel specific de asocialitate socială.


Leave a Reply