Jul 31 2007

lucruri citibile…

Vitalie Sprînceană

Un pas înainte pentru blog… de azi deschid o nouă secţiune – CITIBILE – promit să postez acolo fragmente din cărţi, eseuri, articole, păreri auzite care merită a fi reţinute…voi scana, înregistra, descifra…spor la muncă, mie!
am început cu Vladimir Jankelevitch “L`imprescriptible“, Paris, Ed. “Seuil”, 1986
P.S. am păstrat, pe cât a fost posibil, paginarea originală a textului…deci se poate de făcut şi notiţe…


Jul 30 2007

Pilav

Vitalie Sprînceană

DEX:
s.m. HAMBURGER
s.n. PILAF
dict. eng-ro: FREE


Jul 30 2007

frumusetei

Vitalie Sprînceană

DEX – g-d. art. FRUMUSEŢII


Jul 28 2007

Bloggeri vs. scriitori

Vitalie Sprînceană

Bloggeri vs. scriitori
Tezele din iulie

1.Vorbind despre bloggeri în general – vorbeşti despre nimeni.
2.La fel, celui care vorbeşte despre scriitori şi literatură în general, să i se aplice prevederile art. 1.
3.Bloggerii nu contează. Sunt importante doar blogurile lor.
4.Blogurile sunt de câteva tipuri: generale, personale şi tematice.
5.Blogurile generale sunt cele fără o temă aparte, ele abordând teme din orizontul autorului lor. 6.Pe cerul lor vom găsi doar stelele pe care le vede autorul lor. Se vorbeşte despre tehnică, femei, sex, politicieni, cocaină, automobile, ţigări, bârfe, cafea, GSM, Harry Potter, climă, prezervative, câini, şoareci, cactuşi, pescuit – din perspectiva lui: „Se întâmplă în lume…”
7.Blogurile personale se aseamănă în multe privinţe cu cele generale, dar aici, egocentrismul autorului este mai pronunţat. Se vorbeşte poate despre aceleaşi lucruri, plus baie, apă caldă, coş de gunoi, am, n-am, vreau – din perspectiva lui „Eu văd că se întâmplă în lume…” Uneori, blogurile personale pot da naştere unor scriituri bune.
8.În fine, blogurile tematice sunt unicele care interesează mediul literar, întrucât, spre deosebire de primele două categorii, presupun aptitudini şi cunoştinţe speciale, tehnici profesioniste: abilităţi de sortare şi interpretare a informaţiei, capacităţi analitice, urmărirea noutăţilor din domeniu, interes sistematic pentru zona investigată etc. Într-un cuvânt, blogurile tematice merită luate în calcul în relaţia bloguri vs. literatură (încă utilizăm acest termen nediferenţiat, căruia îi vom explica mai jos semnificaţiile particulare).
9.Literatura, la rândul ei, nu este un bloc monolit aşa cum ne-au învăţat la şcoală sau la universitate. Procesul literar este unul cu multe straturi, fiecare cu ţelul, tehnicile şi cititorii lui.
10.Dacă scopul cărţii poartă numele piaţă, cititorii – consumatori, iar cartea – produs, atunci vorbim de literatură comercială, fie că se cheamă Paulo Coelho, Daria Donţova sau un autor anonim din kolhozurile colecţiei Arlequin.
11.Dacă scopul cărţii se cheamă transmitere a unei tehnologii, a unei TECHNE, adică arta (în sensul ei larg) de a face ceva, atunci literatura se cheamă ştiinţifică fie că e vorba de ştiinţa oratorică, de cea a creşterii vitelor sau fizică cuantică.
12.Dacă cartea se construieşte în jurul scopului de a construi o identitate, de a oferi nişte modele, de a pune întrebări (Atenţie: doar primele două tipuri de literatură oferă răspunsuri, literatura mare formulează întrebări şi atât!), de a apăra obrazul de palma colectivului sau din contra de a pălmui colectivul în numele individului umilit, de a ieşi deasupra –ismelor de tot soiul, de a construi un ţarc al libertăţii umane, inviolabil şi impenetrabil, de a rezista în faţa tradiţiilor, obiceiurilor sau năravurilor sociale, în fine, de a striga „Eu!” atunci când ceilalţi zic „Noi!”, atunci este vorba de literatură înaltă, mare, adevărată, fie că e scrisă meşteşugit, cu metafore şi epitete, fie că e făcută din topor, mai mult cu pasiune decât cu măiestrie.
13.Pentru literatura adevărată contează în primul rând blogurile tematice, şi nu toate, ci doar cele cu tematică literară sau din domenii înrudite precum: sociologia, arta, filologia, fotografia, arhitectura, filozofia, psihologia. Ele reprezintă universuri artistice bine structurate ale unor indivizi care gândesc în mod sistematic procesul literar, care posedă, sau îşi creează, în procesul bloggingului (activitatea de a întreţine blogul) instrumente analitice, o acuitate a simţului critic, un ochi bun şi un sentiment pe care Thibaudet îl numeşte gust…
14.Lamentările precum că blogul ucide literatura sunt false. Blogurile tematice pot doar ajuta literatura, o pot discuta, îmbogăţi sau curăţi de elemente false…Addenda: e adevărat că blogurile ar putea „ucide” pe unii scriitori sau o parte din literatură, cea care ca si chefirul este destinată consumării rapide…
15.Caligramele lui Apollinaire nu au ucis poezia. La fel desenele, animaţiile, emoticoanele, hiperlegăturile, clipurile video sau audio nu sunt ameninţare pentru artă. Sunt o punte spre sferele ei cele mai înalte. Pentru cei care ştiu să ajungă la ele.
16.Mitul democratizării literaturii în general este doar un mit. Asistăm la o creştere a ponderii literaturii comerciale, o parte din literatură, un fel de strat de jos al procesului literar. Rândul capodoperelor nu se îngroaşă în acelaşi ritm.
17.Unica democratizare care s-a produs este la nivel de intenţii, de mijloace. Astăzi, orice om socializat şi culturalizat puţin are, teoretic, mijloacele tehnice posibile pentru a deveni un Oliviero Toscani, un Alain Resnais, un Pablo Picasso sau un Lev Tolstoi. Addenda: Democratizarea despre care este vorba are în vedere accesibilitatea instrumentelor, nu a scopurilor, care au rămas la fel de ascunse şi dificil de atins precum erau la început.
18.Arta a rămas acelaşi lucru (este treaba artiştilor să stabilească ce fel de lucru este „acelaşi lucru”), la fel de grea este obţinerea unei performanţe literare. Avem însă mai mulţi pretendenţi.
19.S-a modificat suportul: opera lui Descartes nu mai trebuie să circule decenii, iat-o, în următoarea secundă, ca şi acest mesaj sau oricare altul, va veni spre voi. Am câştigat timp. Atât cititorii cât şi scriitorii. Este treaba noastră ce facem cu el.
20.Timpul este marele câştig al noilor tehnologii, al bloggingului şi al scriitorilor de pe web.
literatura înaltă nu este un idol. Este un ideal. Altfel zis, nu trebuie să i ne închinăm sau să-i aducem jertfe inutile, ci pur şi simplu să ne străduim să atingem idealul, să-l dăm în ţărână şi să căutăm un altul – eterna dialectică a spiritului uman. Idolul este nemişcare, idealul este viaţă, mobilitate…
21.Un scriitor poate face un blog, limbajul HTML suportă orice.
22.La fel, un blogger poate scrie o carte oarecare – hârtia suportă şi ea orice.
23.Un scriitor bun poate să facă un blog rău, dar asta nu contează. Uneori, căutând eternitatea este greu să surprinzi cotidianul. Cum a răspuns un papă din secolul XIX unui sfetnic care-l grăbea să facă reforme pentru că a doua zi va fi târziu. Răspunsul papei: Ce mă iei tu cu mâine, cu ieri, Biserica respiră în ritmul secolelor….
24.Un scriitor bun poate să scrie un blog bun, din toate categoriile. Punct. E talentul unui om.
25.Dacă un blogger bun poate să facă o carte bună, literatura are doar de câştig. Văicărelile sunt ale celora care nu ştiu să scrie. Dar:
26.Cel mai important – nu contează cine scrie, contează ce scrie.
27.Un blog este ca o carte. Există pe lumea asta cărţi deschise. Tuturor. Este momentul când autorul comunică cu toată lumea. Blogul îi va oferi posibilitatea unei scrieri colective. Blogul are o existenţă de tip simbioză cu cartea, este scrierea colectivă a cărţii, folclor virtual.
28.Există şi cărţi închise, atunci blogul nu-i ajută cu nimic scriitorului…căci jurnalul electronic are o existenţă autonomă faţă de carte.

Va urma…


Jul 24 2007

Open Library…open culture

Vitalie Sprînceană

   

Internet Movie Database, pe scurt IMDB, este un catalog universal al producţiilor cinematografice din toată lumea, o bază de date şi indicii despre filme, actori, regizori etc. Practic, despre toate filmele lumii puteţi găsi câte ceva, chit că filmul a fost realizat de Hollywood, Bollywood sau un studio necunoscut din Congo.
Un proiect ambiţios, OpenLibrary, îşi propune să construiască un catalog electronic analog pentru …cărţi. Un catalog care să conţină informaţie despre toate cărţile, apărute în toate ţările, în toate vremurile şi în toate limbile. E bine? Fantastic…

Principiul de lucru: fiecare carte are pagina sa personală, ca în wikipedia. Pe această pagină poate fi plasat cuprinsul cărţii, un scurt rezumat, link-uri spre ediţii ulterioare, o biografie a autorului etc. În dreapta sus, un chenar vopsit în galben călduţ, care include trei opţiuni (litere scrise în verde palustru): BUY (cumpără), BORROW (împrumută) , DOWNLOAD (salvează fişier)… Prima opţiune, în mod logic, ar trebui să conţină un link spre o librărie on-line, a doua, spre o bibliotecă, poate cafenea literară, a treia – spre un site de unde poate fi descărcată cartea. Printre alte facilităţi promise – un Print-on-demand. 
Ce putem face noi? Câteva lucruri:
– citind o carte, să facem un rezumat, să scanăm coperta şi cuprinsul;
– copiem frumuşel descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale, dacă există;
– căutăm ceva date despre autor;
– librăriile ar trebui să iasă în Internet, să introducă informaţia (link-ul spre produsul – carte) în baza de date;
– la fel buchiniştii ar trebui stimulaţi, prin politici culturale publice sau subvenţii de stat, să-şi construiască pagini în Internet, unde să afişeze măcar titlurile cărţilor şi preţurile lor;
– despre biblioteci…a se vedea punctul precedent;
Mă gândesc că site-ul va avea un succes nebun… El va permite integrarea tuturor librăriilor şi vânzătorilor de carte într-un sistem eficient de distribuţie a cărţii. Potenţialul client va căuta cartea de care are nevoie, va vedea care este punctul cel mai apropiat de distribuţie şi va face o comandă… Rămâne ca librarii moldoveni să nu piardă timpul degeaba… Sistemul este unul cu ierarhie orizontală semn că nu vor fi discriminate editurile mici sau buchiniştii tradiţionali. Eu am utilizat, în calitate de exemplu, pagina cărţii „Zbor Frînt” de Vladimir Beşleagă, apărută la Chişinău, la editura „Hyperion”, în 1992 !
La moment funcţionează doar versiunea DEMO. Versiunea full va fi accesibilă în Octombrie.
P.S. Spre deosebire de GoogleBook, orientată exclusiv spre clienţii Google, un fel de univers digital privat, cu bilet de intrare, OpenLibrary promite să fie un catalog gratuit deschis absolut tuturor utilizatorilor de Internet.


Jul 23 2007

prin evul mediu

Vitalie Sprînceană

Michel Pastoureau
„Viaţa cotidiană a Franţei şi Angliei în vremea cavalerilor Mesei Rotunde”
Moskova, Editura „Molodaia Gvardia”, 2001
Orig.
Michel Pastoureau, “La vie quotidienne en France et en Angleterre au temps des chevaliers de la Table ronde”, 1972

În ultimul an gimnazial, profesoara de istorie, o doamnă foarte inteligentă, ne-a supus unui test inedit: să descriem verbal/prin desene o zi din viaţa unui om medieval, din Europa de până în veacul al XV-lea… Facilitatea unui asemenea exerciţiu era în afara oricărei îndoieli, dar dificultăţile au apărut după prima frază… (Era clar că o zi obişnuită din viaţa unui om din toate epocile avea o dimineaţă, o amiază şi o seară. Apoi, toate societăţile cunosc fenomenul numit „sărbătoare” – fie că îi zicem ieşirea din durata temporală „obişnuită“ (Mircea Eliade „Sacrul şi profanul”, cap. II) şi o legăm de un eveniment religios, fie că o justificăm prin evenimente din domeniul socialului, al obişnuitului, al naturalului (luăm cuvântul ca antonim „supranaturalului”) cum ar fi turnirurile, zilele de naştere ale monarhilor sau ale nobililor locali, alte momente din viaţa oamenilor. ) Am realizat atunci că istoria pentru noi, elevii unui gimnaziu obişnuit, ca şi pentru majoritatea profesorilor noştri, formaţi la aceleaşi şcoli de gândire a faptului istoric, este compusă exclusiv din momente, evenimente, personalităţi şi situaţii politice. Ici-colo apărea câte un cărturar care aprindea o flacără la care aveau să ardă generaţii de urmaşi, sau câte un inventator care transforma din talpă viaţa oamenilor. Dar despre ei se ştia şi se vorbea foarte puţin. Vastul edificiu al gândirii politice a istoriei, al tratării faptului istoric ca o succesiune de evenimente politice, al cauzalităţii exclusiv politice (mai nou, după Marx, a apărut şi cauzalitatea economică a Istoriei) lăsa spaţii minuscule pentru evenimente din afara politicului. Ca şi cum oamenii din vremuri mai vechi şi-ar fi măsurat sorocul în bătălii, răscoale, jacquerii, turniruri, cruciade etc. În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, surprinsă în întrebări de tipul: ce mâncau? ce beau? cum sărbătoreau? cum se îmbrăcau? cum percepeau lumea în care trăiau ? o ceaţa difuză, întreţinută cu bună ştiinţă de profesori, autori de manuale de istorie şi politicieni stătea asupra evului mediu, asupra antichităţii şi în parte, chiar asupra lumii în care trăiam…Învăţam, cum zice Popper, pe care am avut norocul să-l descopăr la vreme, o istorie a politicului, a instituţiilor şi structurilor politice ale societăţii confundată cu istoria însăşi… mărturiile despre alte epoci veneau doar din literatură şi am aflat despre Evul mediu infinit mai mult din Rabelais şi Cervantes decât din manualele autorizate…
Nu mai ţin minte cum s-a sfârşit acel test de control. Poate profesoara nu ştia nici ea şi spera să afle ceva de la noi, în vre-o izbucnire de originalitate, poate dorea să ne deschidă ochii asupra unei alte istorii, pe care şi noi începeam s-o cunoaştem. Povestirile bunicilor noştri despre deportările în Siberia, despre foametea de la mijlocul secolului trecut, despre colectivizare şi ororile ei căscau un hău între istoria oficială a succeselor pe calea industrializării ţi istoria particulară a suferinţelor omeneşti. Au urmat apoi un şir de lecturi relevante, care au distrus cumva pentru mine, însemnătatea faptului politic în istorie: Varlam Şalamov, Alexandr Soljeniţân, Geller şi Necrich…
Am descoperit pe urmă, într-un exces de dărnicie a unui prieten istoric şcoala franceză de Istorie, cea a „les Annales”, a lui Marc Bloch şi Lucien Lefevbre, am citit din George Minois, Jacques Le Goff, Robert Muchembled, Jean Delumeau, Allain Guerreau şi, cu voia D-stră, pe Michel Pastoureau. O fi existând între ei şi divergenţe, dar faptul care i-a unit în conştiinţa mea a fost redescoperirea Individului în istorie, omul mic cu toate obsesiile şi angoasele lui, cu relaţii sale complexe cu Sfântul Stat (al celorlalţi istorici), cu moartea, cu lumea naturală şi supranaturală etc.
… De ce Pastoureau nu se mulţumeşte să aleagă doar Franţa? Sau, de ce alege Franţa şi Anglia şi nu unul din ordinele teutone, sau oraşele italiene? Răspunde autorul: „Istoria vieţii cotidiene nu poate fi cuprinsă de graniţe de stat, mai ales în sec. XII şi XIII, când toate ţările creştinătăţii occidentale trăiesc într-un ritm cultural comun, când istoria Franţei se împleteşte cu istoria Angliei mai strâns ca niciodată. La Manche se percepe nu ca o mare, altfel zis ca o barieră de netrecut, ci mai curând ca un lac, pe apele căruia au circulat sistematic oameni, idei şi opere de artă. La Londra şi Paris purtau aceeaşi îmbrăcăminte, în împrejurimile oraşelor Lincoln şi Orleans consumau acelaşi tip de hrană, în castelele din Yorkshire şi Poitou citeau acelaşi tip de literatură. Romanele Mesei Rotunde, ale căror acţiuni se desfăşurau în cele două Britanii (Marea Britanie – Anglia şi Mica Britanie – peninsula Bretagne din Franţa actuală) au fost scrise în aceeaşi limbă, erau ascultate de acelaşi public de ambele părţi ale La Manche”(p.16). Altfel spus, mult înaintea Uniunii Europene de astăzi Europa a trăit o viaţă spirituală şi religioasă comună, mult înaintea spaţiului Shoengen oamenii, ideile şi banii au circulat nestingherit de-a lungul şi de-a latul Europei. Rămâne să cercetăm în ce măsură mania naţionalistă (creată de politic, cum a arătat de exemplu un Ernest Gelner) a fost progresul de a ne face să batem pasul pe loc câteva veacuri şi de a o lua de la început astăzi în plin secol XXI…
Deci, cum trăiau medievalii?
„Oamenii secolului al XII-lea nu erau prea interesaţi de scurgerea timpului. Număratul zilelor şi al ceasurilor, problemele calendarului laic şi ale celui bisericesc erau lăsate pe seama clericilor. Cele mai importante momente ale vieţii se defineau exclusiv prin ceremonialul religios care le însoţea” (p.17).
Este situaţia numită în istoria religioasă, cu o nostalgie vădită, ecclesia: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24)”…
„Oamenii din veacul al XII – lea nu se temeau de viaţă şi urmau porunca biblică: „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Sporul demografic era de 35 oameni la 1000 anual. Familiile cu mulţi copii erau un fenomen normal pentru toate clasele sociale. De altfel, familiile regale erau model: Ludovic al VI-lea, Henric al II-lea şi Ludovic al VII-lea au avut câte 8 copii” (p.18).
„Pentru Biserică condiţia principală a căsătoriei era acceptul soţilor. Încuviinţarea părinţilor nu era obligatorie şi teoretic ei nu putea împiedica copii să facă o căsătorie nedorită.[…] Din momentul oficierii religioase căsătoria era încheiată pentru vecie. Divorţul era interzis, desfacerea căsătoriei era o practică interzisă total. Unica modalitate de a rupe legăturile de căsătorie era să repudiezi partenerul fie din cauza sterilităţii, a impotenţei sau a prezenţei unor legături de sânge, neobservate la facerea căsătoriei” (p.21).
„Noţiunea de bătrâneţe, în sensul contemporan al cuvântului nu era cunoscută în Evul Mediu. În afara actului de călugărire, nu era cunoscut fenomenul odihnei meritate. Până în pragul morţii fiecare om se considera forţă de muncă activ şi, cât avea putere fizică, trebuia să-şi facă munca, agricolă sau de alt gen. Septuagenarii şi octogenarii încă participau la muncile agricole, la bătălii, pelerinaje sau exercitarea puterii politice” (p.22).
„Pentru a fi cavaler, nu trebuie să fii doar uns, mai trebuie să urmezi anumite reguli şi să duci un anumit mod de viaţă. În sensul acesta, cavalerii nu reprezintă doar o clasă juridică, ci o categorie socială specifică sau pentru a utiliza un jargon contemporan – „profesionişti ai luptei călare” (unicul mod eficient de luptă până în sec. XIII). […] Cavalerii trebuiau să urmeze nu doar un anumit stil de viaţă, ci şi o etichetă aparte. […] În general, codurile cavalereşti de conduită se bazează pe trei piloni : credinţă cuvântului dat, ordine şi corectitudine în relaţie cu oamenii ; mărinimie (largesse) ; ajutor şi apărare a bunurilor Bisericii. […] Soarele tuturor cavalerilor era considerat Goven, nepotul regelui Arthur, unul din participanţii Mesei Rotunde, care poseda toate calităţile unui cavaler – sinceritate, bunătate şi mărinimie a inimii, credinţă şi înţelepciune, simţul măsurii, vitejie şi forţă fizică, dispreţ pentru oboseală, suferinţă şi moarte, demnitate, mândria de a aparţine unui neam slăvit, slujbă sinceră seniorului, slujire a cuvântului dat, largheţe şi curtoazie. […] Noţiunea «largesse» includea în sine dărnicie, mărinimie şi risipă în acelaşi timp. Ea presupunea bogăţie. Categoriile opuse lui «largesse» – zgârcenie, căutarea interesului personal, trăsături caracteristice negustorilor şi ţăranilor, pe care Chretien îi prezintă într-o lumină proastă” (p.32-36).
„Interiorul locuinţei seniorului poate fi definit în trei linii: modestie, curăţenie şi un număr mic de articole de mobilă” (p.44).
„Până în sec. XIV în conştiinţa omului occidental culorii albe se opune nu cea neagră, concepută ca lipsă a culorii, ci roşul” (p.86).
„Împreună cu sfântul Bernard, biserica sec. al XII-lea urma citatul din sfântul Ieronim: către femeia străină, dragostea este ruşinoasă, către a sa ea trebuie să fie moderată; acela îşi înşeală soţia care o iubeşte prea mult” (p.85) – a se vedea Guy Bechtel, „La chair, le diable et le confesseur”, Paris, Plon, 1994 pentru o istorie nuanţată a relaţiei complexe biserică-familie, biserică-sexualitate.
„În sec. XII bărbaţii iubeau femei făcute, cu talie subţire, picioare lungi şi sâni mici ridicaţi. Romanele secolului următor consemnează o schimbare în gusturi: sunt preferate formele mai durdulii care permit o „plinătate a jocului sexual” (p.87).
„Neavând un înţeles clar al normelor estetice ale figurii, ştim totuşi de ce cusururi trebuie să se ferească un cavaler, dacă doreşte să pară atrăgător: un cap excesiv de mare, urechi mare, păr roşcat sau prea întunecat, faţă păroasă, sprâncene lungi (V.S. probabil sunt din neam urât!!!), nas mic şi turtit, buze cărnoase, dinţi galbeni şi inegali, spate încovoiat, burtă mare, ieşită în afară, mâini scurte, tălpi groase şi degete noduroase” (p.87).
…Ţăranii şi săracii consumau multe cereale. Nobilii din contra – multă carte, peşte, trufandale. În ambele cazuri este vorba de un exces…
„Occidentul era o totalitate, un tot întreg şi graniţele lui interioare erau convenţionale pentru oameni, mărfuri şi idei. Din acest motiv adevăratele aventuri (adică întâlnirea cu necunoscutul V.S.) încep dincolo de lumea creştină familiară. […] Din unirea unor elemente eterogene se naşte „minunea bretonă” – acel sentiment al neobişnuitului, al ambiguităţii şi farmecului care face atât de seducătoare literatura ciclului lui Arthur. În ea nu există descrieri banale, atmosfera fiind încărcată de aluzii şi lucruri nerostite până la capăt. Mai important decât orice cuvinte eşti tu. Aceste opere sunt create nu pentru a trezi admiraţia cititorului ci pentru a-i seduce imaginaţia. Şi pentru a găsi ceva neobişnuit, nu trebuie să pleci chiar în India mitică: lumea de dincolo a morţilor se află chiar alături de cea a viilor, iar graniţa din ele se trece relativ uşor. Cavalerului rătăcitor îi este de ajuns să treacă prin pădure, câmp sau râu pentru a trece în lumea fantastică a zeităţilor, zânelor şi elfilor. E de ajuns să te urci pe un vas părăsit pentru a te trezi într-o ţară necunoscută” (p.99-100).
…Mai sunt capitole despre arme, despre îmbrăcăminte, despre alimente, despre ritualuri, despre imaginarul medieval – toate în 100 pagini. O manieră laconică de a scrie. Cartea lui Pastoureau nu este o analiză detaliată a fragmentului temporal, autorul recunoaşte asta în Introducere, ci o crestomaţie. Un fel de material suplimentar pentru lecturi istorice.
La final, ceva concluzii:
– lumea este mai puţină politică decât se crede. Instituţiile politice (la vremea aia) nu joacă un rol prea important. De altfel politicul este un teren în care statul feudal, foarte slab încă, se luptă cu biserica, nobilii locali şi alte forţe din exterior pentru supremaţie. Proiectarea retrospectivă a ponderii factorului politic în unele epoci este o …măgărie.
– istoria poate, şi trebuie scrisă din perspectiva individului, nu a instituţiei – este motivul din care personal nu accept nici Istoria Românilor nici cea Integrată (la asta promit să revin în curând).
– argumentului că relaţii sociale sunt mai importante decât indivizii izolaţi putem să-i opunem contrateza: relaţiile politice nu epuizează relaţiile sociale, după cum politicul nu epuizează socialul şi în unele epoci, nici nu-l dirijează măcar.
– noutatea are nu doar cauzalităţi istorice, pentru o bună parte a istoriei Europei occidentale, politicul nu a avut nici o influenţă sau a fost neglijabilă.
– dincolo de bătălii, turniruri, cuceriri şi răscoale au existat oameni reali, în carne şi oase. Am pierdut în parte mărturiile „vii” despre ei, nu avem acces direct la sensibilitatea lor, ne sunt necunoscute atitudinile lor despre moarte, viaţă, lumea de dincolo. Suntem condamnaţi la Poezie în sensul lui Bataille (vezi „La theorie de la religion”) adică să adăugăm cuvinte, descrieri, metafore acolo unde nu ne ajung mărturii şi probe.
– orice discuţie despre progresul în istoria umană, altfel zis orice filozofie a istoriei trebuie să pornească de la indivizi şi să ia în consideraţie doar indivizi. O linie vizibilă se poate trasa doar de la individ la individ… Putem formula câteva constante: autonomia individului în raport cu diversele–isme colective, independenţa existenţei lui de factorii naturali, soluţionarea fundamentelor instinctuale ale existenţei, altfel zis acoperirea nevoilor fundamentale pentru realizarea deplină a „demnităţii umane” – casă, hrană, apărare de frig etc… O abatere „lirică”: dacă am ajuns, în secolul XXI să ne mai fie frică încă de foame, secetă, moarte, condiţii meteorologice nefavorabile sau lipsă de spaţiu locativ este semn că nu am avansat prea mult chiar dacă am schimbat câteva zeci de tipuri de regimuri politice.


Jul 20 2007

a independentei…

Vitalie Sprînceană

inca una de la Balti