Iertarea de dupa pogrom
La 28 noiembrie anul curent Rada Suprema a Ucrainei a culpabilizat Golodomorul, altfel zis foametea organizata de comunistii ucraineni in anii 30, care a luat vietile a cel putin 5 milioane de tarani „vinovati” de a nu fi dorit sa intre cu surle si trambite in forma cea mai „progresista” de organizare si gestionare a agriculturii – kolhozurile. Presedintele Victor Iuscenco a promulgat chiar a doua zi hotararea organului legislativ. In aceeasi perioada, guvernul eston inainta o initiativa in parlamentul de la Tallin pentru ca acesta sa declare criminala afisarea si demonstrarea insemnelor comuniste si naziste in public. In fine, dupa cum bine se stie, la 18 decembrie presedintele Traian Basescu a citit un raport-declaratie in parlamentul Romaniei despre comunism, condamnandu-l in numele statului roman, dupa ce o serie de intelectuali marcanti, martiri sau simpli cetateni in condamnasera de atatea ori in privat.
Este oare o coincidenta aceasta intrare masiva a politicului in memoria colectiva cu balanta in mana sau este un hatar trecator alimentat de setea de voturi la viitoarele alegeri? Fara indoiala este si una si alta, intr-o oarecare masura, dar este, in acelasi timp, si ceva mai mult.
Discursul de condamnare a fost contestat in egala masura in toate trei tari. In Estonia minoritatea rusa s-a opus vehement, pentru ca, initiativa ii punea pe ei, urmasii slavitilor invingatori ai fascismului, pe acelasi brat al cantarului cu Hitler si Mussolini. In Ucraina, atat de scindata, atat de fierbinte de la o zona la alta, valul de contestari a venit din estul prorus si din partea Partidului Regiunilor al lui Victor Ianukovici, care au spus ca initiativa Radei Supreme este una populista si va destabiliza in perspectiva relatiile cu Rusia, in primul rand. In Romania, condamnarea comunismului a starnit opozitie violenta acolo unde nu se astepta nimeni, in partea unei extreme calificate traditional drept extrema dreapta, de fapt, o latura marginala oportunista a politicului care a parazitat atat pe socialism, cat si pe capitalism…Au existat, cum era si de asteptat, si tendinte de musamalizare a efectelor initiativelor de purificare morala. S-a invocat argumentul ca comisiile care au pregatit materialele necesare nu sunt destul de abilitate moral si profesional, ca asemenea initiative vor vaduvi relatiile bilaterale cu tarile comuniste si/sau Rusia, ca insesi raportorii sunt produse ale sistemului totalitar, ca exista probleme mai importante pentru acele tari, ca…
Atat Traian Basescu, cat si Victor Iuscenco au parut inchizitori in acel moment, incercand sa puna un punct final pe un i vaduvit de atentie sau musamalizat. Tonul a parut amenintator pentru indivizii cu musca (mai bine zis cu roiul de muste pe caciula) ce au simtit ca le fuge pamantul de sub picioare, ca se trage valul care a acoperit in nori de ceata intregul trecut comunist.
Paradoxal, dar aceste atitudini oficiale fata de comunism, in loc sa fie triumful fortei politice au insemnat, de fapt, marea umilire a politicului, si aici sta, poate, cheia protestului unor curente extremiste. Este importanta prezenta factorului politic in procesul de condamnare a totalitarismului, caci politicul, asa ambiguu, corupt sau neserios cum pare, este unicul input spre sistemul judiciar, unicul care legifereaza normele generale de conduita. Politicul a adresat o cerere de iertare rostita raspicat: un „Iertati-ne va rog, ca am dispus asa cum am dorit de vietile voastre, ca am intervenit, dupa hatarul nostru, in destinele voastre individuale si v-am, aruncat fizic si psihic acolo unde am dorit noi, ca v-am interzis sa priviti lumea asa cum doreati, ca v-am trimis la moarte, ca….” Este o premiera absoluta pentru o tara ex-socialista cand politicul isi cere scuze pentru a fi intrat prea mult in sfera intima, ca a considerat morala individuala inutila, ridicand la rang de principiu suprem ratiunea de stat, sau dorintele mai-marilor zilei. Este o prima incercare a politicului de a iesi onest din viata privata, de a trasa niste limite exterioare ale politicului, de a se ralia la unele principii de bun simt, de a scurta prapastia imensa intre morala individuala si cea de stat. Aceasta condamnare ar trebui sa fie o dezrobire, o miscare de eliberare, o perdea care se fereste in numele bunului simt si al moralei. Este dezrobit individul, eu si tu, oricine, si este asigurat ca statul nu va dispune de el in calitate de carne de tun, nu-i va ordona ce sa gandeasca si sa manance, nu-l va omori si nu-l va umili. Este ceea ce avem de castigat cu totii.
Fara indoiala, politicul va fi circ si mai departe, va fi intrecere de clovni, simulare de actiune si mimare a eficientei, dar va fi inchis in aceasta cusca a spectacolului si nu va putea face pasul mare: acela de a considera ca vietile cetatenilor care l-au delegat sunt proprietate care poate fi utilizata dupa chef si irosita dupa plac. Departe de a intruchipa dreptatea si echitatea jinduita pe buna dreptate de martirii comunismului, actul condamnarii practicilor comuniste va insemna acea pocainta care face posibila, in unele cazuri, pocainta crestineasca.