Citesc o carte a psihologului italian Luciano Mecacci despre copiii străzii din primii ani ai Uniunii Sovietice (Besprizornye, Bambini randagi nella Russia sovietica).
Conform cifrelor prezentate de Mecacci, în 1922 în URSS a fost înregistrat cel mai mare număr de copii ai străzii – 7 milioane, la o populație de aproximativ 147 milioane de oameni (aproape 5 % din populația țării).
De unde se luau acești copii? Din familii în care tații au murit în Primul Război Mondial iar mamele, rămase singure, nu puteau să întrețină familiile numeroase și copiii mai mari, de foarte multe ori, luau calea străzii. Apoi a fost războiul civil, în care atît albii cît și roșii au omorît familii întregi – ambii părinți – iar asta a lăsat mulți copii de capul lor. Pe urmă foametea din regiunile Volga și Ural. Mecacci citează exemple cînd părinții îi forțau pe copii să plece din regiunea afectată de foamete pentru a-i salva de moarte sigură…
La o primă etapă, statul sovietic a încercat practica de re-educare a copiilor străzii pentru a-i reintegra în societate… Cunoscutul pictor Marc Chagal, de exemplu, ținea un atelier de pictură pentru a-i re-educa pe copiii străzii.
Pedagogul Anton Makarenko a organizat un fel de comună pedagogică lîngă Poltava, în cadrul căreia a încercat să folosească munca colectivă, disciplina și un sistem relativ egalitarist…
Ulterior, statul sovietic și-a schimbat abordarea față de copiii străzii și a schimbat abordarea pedagogică de re-educare prin una punitivă – în 1935 a fost coborît pînă la 12 ani pragul de vîrstă pentru răspunderea penală pentru furt, acte de violență, leziuni corporale și omoruri, inclusiv cu aplicarea pedepsei capitale.