La moartea lui Ilie Ilașcu: despre dificultatea unei discuții oneste despre conflictul transnistrean

Zilele trecute a decedat Ilie Ilașcu, fost deținut politic în Transnistria, fost membru al Frontului Popular, fost ”luptător în spatele frontului transnistrean”, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, fost senator în Parlamentul României din partea Partidului ”România Mare”…

Moartea lui Ilașcu a fost comemorată în mod diferit de diverse fracțiuni ale societății moldovenești. 

Pentru partidul de guvernare, PAS, Ilie Ilașcu a fost amintit ca un ”simbol al rezistenței și al luptei pentru independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova” (citat din comunicatul președinției cu privire la declararea zilei de 20 noiembrie drept zi de doliu național în memoria lui Ilie Ilașcu).

Adică, comunicatul președinției zice că Ilie Ilașcu a fost un bun patriot moldovean, chiar statalist (în sensul atașamentului lui față de statul Republica Moldova)…

Pentru o altă parte a societății – aripa unionistă – Ilie Ilașcu a fost luptător pentru Unirea Republicii Moldova cu România, unionist și erou al românismului, adică, vorba vine, un patriot român căruia statalitatea moldovenească i-a cam încurcat și pe care o vedea lichidată cît mai curînd pentru a înfăptui marele ideal – Unirea cu România. 

Opoziția, și mă refer în primul rînd la partidele care au fost la guvernare – PCRM și copilul său, PSRM – au tăcut mîlc, chiar dacă Ilie Ilașcu a fost eliberat în 2001, cînd Voronin și Partidul Comuniștilor preluaseră deja puterea și puteau pretinde ceva merit pentru asta…

În mod evident, la Tiraspol, moartea lui Ilașcu a fost menționată exclusiv în cheie negativă.

Confuzia cu privire la ”identitatea adevărată” a lui Ilie Ilașcu (și mă refer strict la partea dreaptă a Nistrului) – patriot moldovean sau soldat al unionismului – este ilustrativă cu privire la o confuzie mai generală ce domnește în societatea noastră în raport cu mai multe episoade din istoria recentă și mai ales cu privire la tumultuoșii ani 90…

De exemplu, s-a vorbit mult despre detenția lui Ilașcu în pușcăriile transnistrene, despre condamnarea sa la moarte, despre diversele forme de tortură pe care le-a îndurat acolo…

Viața și activitatea lui Ilașcu dinaintea detenției este mult mai puțin cunoscută și mult mai puțin vorbită… 

Partea moldovenească se mulțumește să facă copy paste din articolul de pe wikipedia (cum procedează, de exemplu, Ziarul de Gardă) și scrie că: ”În anul 1992, Ilașcu a participat la luptele armate de la Nistru, în calitate de comandant al unor trupe militare cu destinație specială ale Ministerului Securității Naționale din R. Moldova. Ilașcu și unitatea sa specială au luptat în spatele frontului și au adus mari pierderi Armatei a 14 a Federației Ruse și bandelor de cazaci veniți să lupte în Transnistria împotriva moldovenilor.” 

Acest fragment nu clarifică prea mult specificul activității lui Ilie Ilașcu în anii 1990-1992… 

Ce făcea Ilașcu și unitatea sa cu destinație specială în spatele frontului? 

Care era modul concret în care unitatea lui Ilașcu a ”adus pierderi mari” Armatei a 14 a Federației Ruse? 

Eu citisem, într-o carte a unor jurnaliști francezi despre Moldova scrisă în anii 2000, în care apărea și un interviu al lui Ilașcu, că grupul lui Ilașcu neutraliza (eufemism pentru știți voi ce!) activiști transnistreni ce militau pentru independența regiunii față de Moldova și ofițeri ai grupurilor de voluntari cazaci veniți în Transnistria să sprijine regimul de la Tiraspol în lupta sa cu Chișinăul în anii 90…

O confirmare indirectă apare într-o postare a Anei Guțu, fostă deputată în parlamentul Republicii Moldova:

Partea transnistreană și cea rusă zic că Ilașcu ar fi fost conducătorul unui grup – Bujor – care fusese organizat de Ministerul Securității Naționale de la Chișinău ca să acționeze în spatele frontului în Transnistria și să comită acte de diversiune. În Transnistria lui Ilașcu i se incriminează că ar fi responsabil de moartea cîtorva activiști transnistreni și ai unor membri ai famillilor lor, plus mai mulți soldați transnistreni și cazaci. Transnistrenii dau și nume concrete. Și mai menționează și despre unele victime nevinovate – femei, copii, bătrîni…

La Chișinău nimeni din SIS ori din altă instituție de forță nu a confirmat vreodată dacă acest grup Bujor a existat, dar nimeni, la fel, nu neagă că Ilașcu și grupul său ar fi ”adus mari pierderi transnistrenilor” în spatele frontului… 

…Ilie Ilașcu a fost unul din zecile de mii de moldoveni ce s-a mobilizat ”național” în anii Perestroikăi – nu am găsit nicăieri date despre o disidență pre-1989 a lui Ilașcu- de unde putem deduce că, cel mai probabil, înainte de 1989, Ilie Ilașcu era un cetățean sovietic loial (cum au fost majoritatea, inclusiv dintre cei care au reclamat ulterior istorii de rezistență), care activa în calitate de economist la Institutul de cercetări ştiinţifice „Dnestr” din Tiraspol. 

Împreună cu alte sute de mii de moldoveni, Ilașcu s-a lăsat electrizat de Mișcarea de Renaștere Națională (apărută în rezultatul reformelor democratice gorbacioviste), și mai ales de aripa ei naționalistă și unionistă…

Istoriografia moldovenească descrie conflictul transnistrean ca o agresiune a Federației Ruse asupra Republicii Moldova, iar participarea la război – ca un război pentru independență – dar această descriere este doar parțială. Extrem de parțială.
Tensiunile între cele două maluri au început mult înainte de conflictul militar propriu-zis, iar războiul nu a fost neapărat inevitabil (mobilizări și greve similare cu cele din Tiraspol, în temei pe tema decăderii statutului limbii ruse, au fost și la Chișinău, și la Bălți, dar ele au fost aplanate și nu s-au transformat în conflict militar, din cauza inițiativelor proactive ale elitelor locale).

Escaladarea tensiunilor dintre administrațiile de la Tiraspol și Chișinău (și Comrat) a fost un proces gradual, iar pacea era posibilă la fiecare etapă.. 
(Acu o lună s-au împlinit 35 ani de la ”voluntariada” moldovenească spre Comrat – momentul cînd, în octombrie 1990, președintele Snegur a făcut apel la populație ”să apere integritatea teritorială a țării” și populația s-a pornit spre Comrat să-i bată pe găgăuzi pentru că își doreau autonomie… Vărsarea de sînge a fost evitată în ultima clipă, dar actuala elită politică nu vrea nici măcar să își amintească acea epocă decît în termeni similari – găgăuzii erau ”agenții altora”). 

În schema istorică dominantă în societatea moldovenească acum, administrațiile succesive de la Chișinău nu au fost decît victime, și niciodată nu s-au făcut responsabile de ceva…

Una peste alta, cînd a izbucnit războiul, partea dreaptă a Nistrului nu avea armată regulată așa că a recrutat voluntari din organele de drept – miliție, judecători, dar și voluntari generici (foști soldați și ofițeri în armata sovietică). 

Ilașcu, fost ofițer în armata sovietică (unele surse zic că în trupe cu destinație specială), cu loc de muncă și viză de reședință în Transnistria, s-a dovedit a fi util în acest război care a avut și elemente de război civil (oricît n-ar plăcea sintagma asta la Chișinău) și în care foști colegi de muncă, prieteni au întors armele unii împotriva altora… 

Ilașcu cunoștea bine locurile și oamenii, avea abilități așa încît s-a dovedit a fi un soldat bun care, ca să cităm eufemismele folosite la Chișinău ”aducea mari pagube” părții transnistrene…
Din acest motiv a și fost arestat…

Partea cu arestul și viața în pușcărie a lui Ilie Ilașcu e mult mai bine cunoscută. 

Între timp însă, cît Ilașcu era în temniță și trăia cu frica că va fi executat, contextul din jurul pușcăriei, adică în Moldova și Transnistria s-a schimbat… 

În 1992, după 2 ani de tensiuni și peste 1000 de morți, inclusiv o treime civili, cele două regimuri politice au îngropat securea războiului și au făcut pace…

Pacea asta nu a adus prea multe beneficii cetățenilor de rînd (cu excepția faptului că nu se mai împușca și se putea trăi liniștit), dar a adus multe beneficii elitelor politice de pe ambele maluri ale Nistrului care, după ce au făcut ca tunurile militare să tacă, s-au apucat să dea altfel de tunuri – financiare – prin afaceri, privatizări dubioase, scheme de contrabandă și trafici ilicit…

Deși Moldova, din punct de vedere politic, e divizată în două entități separate – un așa-zis stat, Transnistria, și altul recunoscut internațional, Republica Moldova, din punctul de vedere al economiei tenebre, țara funcționa în cadrul unei scheme unice…(Prin fermele de criptovalută pe care le găzduiește pe teritoriul său, tolerate de Chișinău, Transnistria s-a integrat și în scheme unice cu alte rețele semicriminale). 

Oamenii care îl trimiseseră la război pe Ilașcu și pe mulți alții ca el, au descoperit gustul privatizării pe nimic al bunurilor publice, al traficului de influență și s-au prins că e mai bine să facă afaceri decît război…

Foștii ”idealiști” ai Mișcării pentru Renaștere Națională au construit, pragmatic, averi și imperii financiare și au pus mîna pe hoteluri, cafenele, fabrici și uzine, poziții politice care garantau prestigiu și bani…

În acest timp Ilașcu sta la pușcărie în Tiraspol, fiind condamnat la moarte.

Chiar și din închisoare, Ilașcu a ”participat” la aceste procese…
Oamenii șmecheri de la Chișinău converteau capitalul simbolic al lui Ilașcu în capital financiar. 

Pe de o parte, folosindu-se inclusiv de numele lui Ilașcu ca deținut politic, Partidul Popular Creștin-Democrat al lui Iurie Roșca reușea să ajungă în Parlament (Ilașcu a fost deputat în două legislaturi – 1994-1998, 1998-2001). Iurie Roșca a combinat activitatea politică cu o prodigioasă activitate financiară și economică… iar acum popularizează ideile lui Dughin – euroasianismul, imperialismul rus – în Moldova și România. 

Pe de altă parte, în primăvara lui 1999, Ilașcu a trimis, din pușcărie, votul hotărîtor pentru investirea guvernului Ion Sturza.
Într-un interviu acordat Europei Libere, Ilie Ilașcu povestea că Ion Sturza, pe care-l făcuse prim-ministru cu votul său, îi cerea să își recunoască vina: ”domnul Sturza, care era responsabil de reglementarea diferendului transnistrean de atunci, timp de două luni a venit la mine aproape în fiecare zi la Tiraspol, în puşcărie, şi cerea ca eu să semnez o cerere de graţiere. Deci, că îmi recunosc vina şi să promit, că mai mult nu voi face aşa niciodată pe acest teritoriu. Eu am refuzat, pentru că nu am semnat în acei nouă ani, cât am fost închis, nimic şi nici n-am vrut să semnez.(…) domnul Sturza face jocul Moscovei.”

…Ilașcu a ieșit din pușcărie în mai 2001, fără ca sentința să-i fi fost anulată vreodată. 

S-a stabilit la București, unde a fost senator între 2000-2008 în partidul ”România Mare” a lui Cornel Vadim Tudor, un partid de extremă dreapta, cu orientare pronunțată antisemită, extremistă și chiar rasistă.
Ilie Ilașcu era senator în decembrie 2006, în momentul în care președintele României, Traian Băsescu, citea, în fața celor douã camere reunite ale Parlamentului, Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Raportul Tismăneanu) și condamna crimele comunismului în România, iar șeful de partid al lui Ilașcu, Corneliu Vadim Tudor, poet de curte al lui Ceaușescu, huiduia raportul și autorii lui…

Istoria nu a reținut reacția lui Ilașcu așa că nu avem de unde ști dacă Ilie Ilașcu era de partea lui Băsescu (care condamna ideile contra cărora a luptat și Ilașcu) sau de partea lui Vadim Tudor, care îi înjura pe cei care se luau de comunism)…Mă rog, toți trăim cu contradicții. 
(Ar trebui să ne gîndim de ce unioniștii moldoveni, atunci cînd se integrează în scena politică moldovenească, ajung în partide extremiste – Leonida Lari a fost și ea membră a PRM, Valeriu Munteanu e la AUR etc)…

Acum că Ilie Ilașcu a murit, clasa politică moldovenească scapă de o parte din moștenirea incomodă a anilor 90…

Moartea fizică a lui Ilie Ilașcu îl îndepărtează pe unul din puținii participanți direcți la acțiunile de sabotaj în spatele frontului transnistrean, acțiuni ce au inclus probabil asasinate la comandă, acțiuni de diversiune și alte acte care, pe de o parte nu stîrnesc mîndrie pentru autoritățile moldovenești, dar nici nu se pupă prea bine cu imaginarul eroic construit de clasa polititică moldovenească în legătură cu războiul transnistrean –  în care noi, pe partea dreaptă, sîntem doar victime și eroi pozitivi. 

Ilașcu cel mort poate fi (și este deja) instrumentalizat în mii de feluri – poate fi folosit pe post de mascotă politică, de simbol etc… Ilașcu cel viu putea povesti istorii incomode (dar, din motive știute doar de el, nu a făcut-o. Ilașcu nu a scris nici un volum de memorii sau jurnal sau alte mărturii, așa încît va rămîne doar … prin lucrurile care le-au zis alții despre el). 

La moartea lui Ilașcu nu rămînem decît cu întrebări…Poate chiar mai multe întrebări decît le aveam în anii 90. 

Nu există încă nici un fel de discuție serioasă între cele două maluri cu referire la ce s-a întîmplat în anii 90 și cine se face vinovat de o serie de atrocități rușinoase față de civili și militari. 

Noi, în dreapta Nistrului, zicem că ei, separatiștii, sînt vinovați de toate, ei și aliații lor ruși. La Tiraspol ei zic că de vină sîntem noi, fasciștii, și aliații noștri români. 

Fiecare a rămas cu adevărul său și morții săi, iar acest adevăr a înghețat, la fel cum a înghețat și conflictul.