Urmăresc cu înduioșare cum ”lumea progresistă” din Chișinău nu se poate abține să onoreze limba română fără a o transforma în bîtă cu care dă în alții…
Ieri, de Ziua Limbii Române, influenceri, jurnaliști, oameni care au tot ros fundurile la seminare și lecții despre minorități și au tot înghițit burse și prăjituri la conferințe despre ”cele mai bune practici europene în domeniul asigurării drepturilor minorităților”, adaugă, alături de bucuria legitimă de a avea libertatea de a vorbi în limba română, reproșul (destul de nesimțit) față de ceilalți – rușii, bulgarii, găgăuzii, romii, evreii, ucrainenii – care, vezi bine, nu vor să ne învețe și să ne vorbească limba deși ”stau aici” de zeci de ani (iar alții – găgăuzii, bulgarii, romii și alții – chiar de sute de ani)…
Că asta ar fi lipsă de respect, că uite Macron a învățat româna în avion, că…
Acești oameni se fac a nu pricepe economia politică a limbilor, faptul că, de exemplu, statul moldovean nu este în stare să asigure măcar numărul de profesori de română necesari pentru a acoperi necesitățile elevilor din grupurile minoritare.
Abia din 2023 programul de învățare on-line a limbii române pentru minorități a fost extins să cuprindă și adulțiii.
Aici sîntem: la 30 și ceva ani de independență, am reușit doar să închegăm un curs de limbă română on-line pentru minorități (dar le cerem să o vorbească la nivelul lui Eminescu)…
Privesc cu aceeași înduioșare cum aceeași oameni, atunci cînd merg la Taraclia, la Comrat sau în vreun sat ucrainean din nordul țării ori printre romii de la Soroca, așteaptă să se vorbească cu ei într-o română din DEX, chiar dacă e vorba de interacțiuni la benzinărie sau plăcintărie…
Sigur, limba română e limbă de stat și e limbă a aparatului administrativ… Dar asta se întîmplă nu pentru că limba română ar avea o valoare aparte în sine (nu vorbesc aici de atașamentul nostru, al vorbitorilor ei nativi, ci în genere ca limbă), ci pentru că e limba celui mai mare grup etnic (care se numește pe sine în vreo trei feluri, dar asta nu e neapărat problemă).
Chestia cu numere nu o poți transforma neapărat în chestie de ”respect”, adică morală… Mai ales dacă nu există și un respect reciproc. Tot datul e cu întors…
Dacă exceptăm limba rusă, vorbitorul mediu de română nu știe nici măcar 10 cuvinte în limba găgăuză, nici în bulgară, idiș, poloneză sau ucraineană… Cu limba romani în genere e o situație aparte – nici măcar copiii romi nu au peste tot șansa de a o învăța.
Îl lăudăm pe Macron că a învățat să rostească cîteva cuvinte în română și înjurăm minoritățile că nu ne știu limba, dar nu aplicăm același standard și la noi înșine: cum se face că nu știm nici o boabă din limbile minorităților, deși am conviețuit cu aceste grupuri vreme de sute de ani?
Dacă nu avem chef să îi respectăm pe alții (altfel decît cu: sînteți datori că noi sîntem mai mulți), de ce ne-am aștepta ei să ne respecte pe noi?