blog implicat

Alături de discuția (legitimă!) despre aspectul sexist al noii sculpturi în scuarul Eminescu – o Veronica Micle ce îl așteaptă pe bărbatul-geniu supusă, de parcă ar cerși atenție – ar trebui să purtăm și o altă discuție – despre imaginarul din spatele unor inițiative ”urbaniste” precum această statuie.

Din unghiul ”imaginarului urbanist” monumentul Veronicăi Micle nu e o statuie a unei poete sau prozatoare (Micle a scris literatură!), și nici măcar a unei ”iubite” suferinde, ci o statuie a unei femei burgheze bine îmbrăcate din sex. XIX.

Anume femeia anonimă burgheză parfumată, cochetă, gătită, coafată și educată e în centrul acestui nou imaginar urbanistic în Chișinău. (Că în acest scuar femeia asta a luat chipul Veronicăi Micle e un lucru întîmplător.)

De asta toate ”renovările” unor spații publice seamănă între ele: pentru că repetă stilul cochet, imperial al unui Paris sau Vienă (inventate) la început de secol XX. În loc de tonete pe 2 roți sau frigidere mobile ce vînd înghețată ”Joc” de 1 leu 50 și pop-corn la pahar, spațiile publice din oraș (parcuri, scuaruri) sunt umplute acum cu gherete cochete ce vînd latte la 40 lei, înghețată Pistachio, cu lampade și umbrele împrăștiate prin copaci și muzică franzuțească dulceagă. Un amestec de Starbucks și Moulin Rouge.

Aceasta este, evident, gentrificare urbană. Care la ia, la Chișinău, forma re-construcției unui stil retro, fals imperialist, cu elemente în stil rococo (chiar dacă din gipsocarton și termopan). Pentru că nu a avut palate, și nici imperiu, Chișinăul, ca orice oraș provincial, încearcă să și le inventeze din mers, inventînd retro-utopii.

E o nostalgie după un trecut – maiestuos, imperial, colonial, burghez, cochet – pe care orașul din barăci de lemn, băltoace și glod, nu l-a avut niciodată…(Dacă vă interesează să vedeți cum arăta cu adevărat orașul în sec. XIX – murdar, înglodat, cu oameni săraci ce se înghesuiau în spații insalubre, în care majoritatea oamenilor erau săraci îmbrăcați în ațe și obele, iar burghezii orașului erau 5-7 oameni în total – citiți amintirile lui Urusov sau măcar vedeți pozele din cartea aia).

Moda asta de ”burghezism” și ”spații cochete” e forma soft pe care o ia procesul de gentrificare. În pofida aparenței dulcegi (cu femei cochete, umbrele, latte machiato și muzică de Edith Piaf) ea e extrem de brutală și excluzivă. Din parcuri dispar mici antreprenori care vînd o clătită pe o tonetă improvizată și pentru care această tonetă e unicul venit de existență (vezi istoria cu clătitele lui Ion Andronache ). La fel, moda pentru ”spații cochete” elimină din locurile publice și grupurile care nu corespund profilului de ”burghez/burgheză” – persoane fără adăpost, cerșetori, săraci etc.