Jan 28 2009

povara neputintei noastre. invitat special Alexandru Donos

Vitalie Sprînceană

Isteria numită Grigore Vieru a făcut multe ravagii: politicieni inculţi proaspăt convertiţi la poezie, lacrimi politice vărsate cu găleata şi articole în presă de o stupiditate exemplară. Un fel de concurs la tema: cine scrie cel mai idiot articol despre poet?

A câştigat detaşat Jurnal de Chişinău, cu ajutorul peniţei neasemuite a lui Alexandru Donos (template-ul wordpress ce-l utilizez nu vrea să coloreze linkurile, de aia pun legătura separat): http://www.jurnal.md/article/11048/

O fi din cauza trendului de tabloidizare a Jurnalului, o fi din cauza că moartea lui Grigore Vieru e un motiv de a te afla în treabă când nu ai chef/inspiraţie să scrii despre altceva… Nu ştiu.

Articolul în cauză poate fi studiat (de jurnalişti dar şi de cititorii lor, uneori mult mai inteligenţi) din 2 perspective: cum să construieşti o argumentare proastă a unei ipoteze bune, şi cum să spui ceva ce iniţial doreai să zici împotriva a ceea ce ai spus.

Pe îndelete:

În baza informaţiilor din presă, am analizat câteva variante posibile pentru a stabili cine se face vinovat de moartea prematură a poetului Grigore Vieru, care în noaptea de  15 spre 16 ianuarie, când se întorcea de la Cahul, unde participase la un spectacol dedicat omagierii lui Mihai Eminescu, a suferit un tragic accident rutier. “- autorul îşi dezvăluie scopul scriiturii sale: caută un vinovat.

Ca orice detectiv ce (nu) se respectă, d-l Donos avansează tocmai 3 versiuni…

 

Prima: „În momentul accidentării, automobilul în care se afla poetul (pe bancheta din faţă, alături de şofer) s-a izbit atât de puternic de blocul de beton armat al unui panou publicitar, încât, în urma impactului, Grigore Vieru a suferit un politraumatism foarte grav. Medicii au luptat 48 de ore fără întrerupere pentru a-l reanima din comă, dar a fost imposibil. De aici am putea trage concluzia că viteza cu care mergea maşina era mare şi, prin urmare, de vină ar putea fi şoferul. Însă această variantă poate fi exclusă, deoarece, după miezul nopţii, când circulaţia auto este de obicei minimă, s-ar putea admite şi o viteză sporită, dovadă fiind şi faptul că traseul de până la accident, în mărime de 95%, a fost parcurs fără nicio problemă.”

Prima frază, propoziţia imediat următoare şi fraza de după ea (a 3-a unitate sintactică) stau sigur în picioare. Problemele apar în următoarele fraze:

<

ul style=”text-align: justify;”>

  • a) A.D. bagă o teză: viteza automobilului era mare, deci de vină ar putea fi şoferul.
  • b) Aduce un aşa-zis „contraargument” cu ajutorul căruia, minune!, îşi dă cu stângu-n dreptu, adică exclude chiar excluderea sa: admite că se putea viteza să fi fost mare, întrucât noaptea circulaţia auto e minimă.
  • c) Şi pentru că nu-i nimeni alături să-i stingă calculatorul şi să-i spună că se contrazice, A.D. aduce şi o ditamai dovadă: traseul de până la accident (ca să sune mai frumos, calculează ceva procente – 95) a fost parcurs fără probleme, deci şoferul a fost ok…
  • Logică „imbatabilă” cu aplicaţii diverse: X nu e vinovat pentru adulter, pentru că în restul 99,99 % ale vieţii sale a fost un bărbat model. Y n-a săvârşit un viol, pentru că în restul vieţii sale a fost un om merituos, şoferul Z nu i se poate imputa vreo vină în legătură cu faptul că ar fi călcat o bătrână pe zebră, pentru că până atunci, de-a lungul întregii sale vieţi (plus a câtorva zeci de generaţii de strămoşi) a şofat impecabil…

     

    A doua: „Să presupunem, deşi ar fi aberant, că vina o poartă cei care l-au invitat pe poet la manifestarea de la Cahul. Această versiune nu poate nicidecum fi luată în seamă, din simplul motiv că, anterior, Grigore Vieru a fost chemat, de foarte multe ori, şi în alte localităţi, unde a participat la diferite acţiuni culturale, însă nu i s-a întâmplat nimic. “

    Pentru că era nevoie de tocmai 3 versiuni, iar la nevoie racul e tot o mâncare de peşte, A.D. plasează o versiune fantomă, să fie la număr. Pentru mai multă siguranţă retorică, autorul recurge la o argumentare apofatică – îi înşiră pe cei care NU sunt, în mod clar, vinovaţi de moartea lui Grigore Vieru. Cahulenii nu poartă nicio vină, chiar dacă l-au invitat, la fel şi cei de la Leova, Cantemir, pe unde poetul a trecut, chiar dacă nu l-au invitat, dar şi cei de la Tiraspol, Comrat, Bairiki, Yaoundé, pigmeii, ciukcia, indienii navajos, pe unde poetul nu a trecut, iar ei nu l-au invitat, pinguinii din Antarctida şi cangurii din Australia.

    Un argument retoric sunător, dar fără mare utilitate practică. 2 fraze de umplutură…

     

    A treia versiune este cea pe care autorul intenţiona s-o propună drept plauzibilă, fără a lua în seamă că a reuşit s-o distrugă prin intermediul celorlalte două… Din păcate Alexandru Donos mai utilizează încă o dată invenţia sa retorică cu iz de statistică: cifrele… Cum ar veni, dacă au fost parcurşi 164 km, restul 9 nu erau o problemă… Un fel de a spune: dacă am trăit 120 ani, încă 100 nu sunt prea mulţi.

    Acest tip de raţionament conţine o confuzie: aceea că prescrie unor şiruri imprevizibile (zice Bulgakov: nu e dureros că oamenii sunt muritori, ci că aceştia sunt inopinant muritori) proprietăţile unor şiruri previzibile… Ceea ce e valabil pentru numerele naturale (succesiunea lui 3 după 2), nu e valid pentru evenimente precum întâmplarea, accidentul…

    Până la urma ideea autorului este justă: panoul publicitar stă ilegal, aiurea şi nemarcat acolo, în stradă… Dar o argumentare proastă perverteşte întotdeauna o idee bună.

     

     


    Jan 18 2009

    Poetul a murit, traiasca poetul!

    Vitalie Sprînceană

    E oficial. Poetul Grigore Vieru muri, azi noapte, la Spitalul de Urgenţă din Chişinău şi va fi înmormântat la cimitirul din strada Armenească la 20 ianuarie. Preşedintele Vladimir Voronin a semnat un decret privind declararea zilei de doliu naţional la 20 ianuarie şi constituirea Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului Grigore Vieru.(Unimedia).

    Televiziunea Publică “Moldova 1” a băgat un flash pe durata filmului “Văleu, văleu, nu turna”, apoi a întrerupt emisiunea “Ring Star” pentru a pune pe post înregistrarea seratei de creaţie prilejuită de aniversarea a 70-a scriitorului (an. 2005)…

    Grigore Vieru a fost un poet complex, a scris mult şi contradictoriu. A excelat în poezia pentru copii (cei mari şi mici) – după părerea mea umilă, cel mai talentat cântăreţ al Mamei în limba română, reuşind să scrie cam tot ce se putea scrie despre mamă: a comparat-o/asemuit-o cu toate – izvorul, stelele, pădurea, natura, cerul etc. A scris, despre mamă, în toate registrele: tragic, comic, baladă, poezie, odă, bocet, doină…

    A exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile, fiind un poet al inconţtientului pasional.

    A fost, într-un sens, nihilist. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului şi Civilizaţiei. A opus Inovaţiei Tradiţia, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat: emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Vieru i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă, deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în acest manifest, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.

    Poezia sa pentru maturi este incomparabil sub nivelul creaţiei “materne”, la fel ca şi puţina publicistică. Poeziile despre limba română, Prut, Nistru, Lenin utilizează scheme poetice identice, repetiţii de metafore şi motive, construcţie şi sonoritate…

    Odată cu moartea poetului Grigore Vieru se crează două goluri (pe care sper, din toată inima, să nu le acopere nimeni!) – instituţiile „poezie naţională” şi „poet naţional”, ambele rămăşiţe ale unei centralizări a artei de care aş vrea să uităm cât se poate de curând…

    Instituţia „poezie naţională” a fost utilă regimurilor care au practicat forme de control a creaţiei: naţionalismul deşănţat nu se prea deosebeşte, în acest caz, de comunism. Ambele tipuri de mentalitate colectivă unică au avut nevoie de creaţii „reprezentative” şi „educative” care ar fi desăvârşit, la nivel imaginar, unitatea/uniformizarea clamată de naţiune/partid.

    De cealaltă parte, funcţia de „poet naţional” a fost o reificare logică a nevoii de profeţi naţionali/de clasă de care Puterea a avut nevoie. Era poate, cea mai neliberă funcţie din statul politico-poetic: cu rigorile sale tematice rigide şi obligativitatea unor atitudini şi sensibilităţi. Nu ştiu dacă Grigore Vieru a prins „chestia” asta, există însă destui inşi care au făcut capital politic şi cultural pe seama lui… Mai avem un prozator „naţional”, Ion Druţă, şi un compozitor naţional, Eugen Doga.

    Azi, odată cu dispariţia fizică a lui Vieru, devine reală anularea acestor două psoturi. Mai ales cea de păstor al naţiunii. Literatura autohtonă s-ar debarasa de complexele naţionale şi profetice şi s-ar crea un climat poetic normal, cu multe centre (pentru asta, US trebuie restructurată, un glasnosti şi perestroika la kolhozul de pe 31 august, 98 sunt mai mult decât necesare), curente, idei concurente… În care inovaţia ar fi salutată şi apreciată. În care criteriile succesului nu ar fi legate de aderenţa/nonaderenţa la nişte construcţii extraliterare (şi deci anormale) de genul: literatura naţională, poetul naţiunii etc.

    Aşa-zisa „marginalizare”/”asasinare prin uitare” a lui Grigore Vieru e doar un mit comod… mutaţia care s-a produs a fost la nivelul calităţii şi esenţei publicului cititor al poetului. Grigore Vieru a operat la nivelul sensibilităţii, a scris poezie emoţională, pasionantă despre lucrurile obişnuite ale vieţii (casă părintească, mamă) şi cititorii săi, normal, au venit din zona consumatorilor acestui tip de poezie – gospodine, săteni, emigranţi moldoveni (vezi popularitatea nebună a unor cântece: Casa părintească nu se vinde şi altele din aceeaşi serie). Că scriitorii urbani, postmoderni, sociali, teribilişti ai Moldovei (şi cititorii lor) nu au gustat din poezia maestrului, ci au căutat alte surse, e un fapt normal…

    Să-i fie ţărâna uşoară!