

Cândva, o mică notă de subsol, publicată pe un afiş de spectacol, care specifica că acesta a fost jucat în străinătate, era suficientă pentru a garanta succesul necondiţionat al spectacolului, indiferent de calitatea reală a acestuia. Străinătatea adăuga ceva farmec, compensa anumite lipsuri şi adormea spiritul critic al spectatorului care îşi zicea, cu un sentiment de laşitate: mă rog, poate n-am înţeles eu ceva, poate am dormit ideea, poate alţii, pe la „case mai mari” ştiu ce ştiu…
Principiul în cauză a fost luat la înarmare şi de puzderia de artişti din zona pop-ului, care înscriau, la rubrica „concertat în străinătate”, prezenţele la nunţile, cumătriile şi sindrofiile din bodegile/cârciumele din cătunele Italiei, Greciei sau Spaniei… Mă rog, nada a prins ceva vreme, după care peştele a mers la alte undiţe…
Boon, eu m-am prins când am citit, într-un material promoţional, că performance-ul teatral „Antidot” al Nicoletei Esinencu a fost prezentat „afară”. Germania şi Franţa, dacă nu mă minte memoria. În acel material promoţional, una dintre actriţele principale, mărturisea că succesul reprezentaţiilor în străinătate a fost considerabil. Un truc retoric eficient, pentru că m-a făcut să gândesc că e ceva de capul spectacolului şi deci să-mi fac timp pentru a-l vedea (la asta se mai adaugă şi faptul că, pe plaiurile moldovene lipseşte critica de întâmpinare, iar organizatorii, în pofida unei liste generoase de sponsori – ceva institute culturale străine, fundaţii – nu s-au gândit să facă vre-un pre-spectacol pentru critici, jurnalişti, mă rog, cum am mai văzut pe la alţii)…
Elementul moldovenesc.
A fost că „Antidot”, ca majoritatea manifestaţiilor culturale, politice, filosofice (am şi eu povestea mea), economice, pedagogice a început cu vreo 15 minute întârziere. Să zicem că nu prea contează, oricum „nu scăpam trenul”, dar, pe de altă parte, dacă mă gândesc mai mult, universul însuşi a fost creat în ceva mai puţin de 1 sec. Puse cap la cap, întârzierile astea înseamnă o bucată bună de viaţă… mai ales că se repetă zilnic, la orice tip de adunare moldovenească…
Spectacolul.
E un colaj, un fel de miş-maş de comunicate oficiale, instrucţiuni de apărare, ideologie şi … povestiri private. S-ar părea că e o poveste tristă despre relaţiile inegale dintre Individ şi Marile Sisteme (ideologia, opinia publică, statul). Poveştile personale, atâtea câte sunt, se frâng brutal, sub povara/forţa unor imperative colective… Statul, Big Brother – este pretutindeni, nimic nu-i scapă: respiraţia, alimentaţia, jocurile, relaţiile familiale – toate par a fi controlate şi supravegheate… Senzaţia – omul individual este prins, cu ajutorul unei reţele subtile, insesizabilă uneori, în tivitura statului, care-i determină scopurile, îi structurează/ordonează, după plac, viaţa…
Un fel de Orwell updatat, ici-colo presurat cu iz de compot, luptă anti-alcoolică subminată de cazanul pentru fierberea samogonului (rachiu de casă), ceva din farmecele tranziţiei (deficitul mărfurilor de primă folosinţă, ineficienţa structurilor statului)… O replică teafără, care ar putea deveni o poveste autonomă: Rusia nu te întreabă când faci compot, ci pur şi simplu îţi taie gazul.
Altfel.
Efectul pe care mizează performence-ul este surpriza: uimirea că suntem prea mici, că vieţile noastre sunt utilizate, de farisei şi politruci, în scopuri murdare, că trăim viaţa altora, dictată şi prescrisă de alţii, că totalitarismul e rău pentru că substituie familiarul nostru cu un familiar al lui, că tranziţia e o specie a totalitarismului, iar cea moldovenească/rusească, în particular, este o prelungire a totalitarismului sovietic…
Nu neg justeţea/utilitatea acestor aserţiuni. Zic şi eu că tortura e o chestie rea, că individul (nu cel abstract, generic, ci omul personal, fiinţa cu nume, situaţie, timp, emoţii şi dorinţe) nu trebuie aservit unor scopuri ce nu implică auto-creaţia lui, libertatea gândirii şi acţiunii… Da mai zic că arta trebuie să călătorească şi „dincolo de bine şi rău”, fără a se simţi încorsetată de rigorile corectitudinii politice, să pună întrebări şi îndoieli acolo unde, aparent ele nu există…
Dintr-o parte, „Antidot” mi s-a părut un articol despre totalitarism dintr-o enciclopedie generalistă: a vrut să spună cât mai multe în cadrul unei unităţi artistice reduse (40 min, bănuiesc 8-10 pagini A4). A ieşit un compendiu bun, şi doar atât… Dorind să suprindă generalul (totalitarismul sovietic, cel fascit, tranziţia moldovenească, cea rusă, autoritarimul), Nicoleta Esinencu a pierdut particularul. A ieşit un colaj, nu neapărat rău, dar doar colaj…
După uimire n-a urmat nimic… Probabil că „sensibilizarea cu privire la pericolele totalitarismului” funcţionează pe undeva, prin Franţa, pe post de sperietoare politică, pentru noi, deprinşi cu rele ceva mai măricele (de ce autotarismul post-totalitar este tratat la grămadă ca fiind o specie a totalitarismului? Nu e prea simplist să-i tragi pe toţi răii sub acelaşi acoperiş, fără a disemina între idealişti bine intenţionaţi, dar prost informaţi, oportunişti (o notă din Times litterary Supplement zice că Stalin a rămas credincios toată viaţa, mergând zilnic la o biserică din curtea Kremlinului, însoţit doar de garda personală!), tovarăşi de drum, oameni normali care aleg un anume tip de organizare politică din anumite motive? Vechii comunişti, ăia totalitari, sovietici aveau cel puţin un câmp pe care puteau fi prinşi cu oca mică, cel al ideologiei de la care se revendicau şi care îi legitima, şi la care se putea face apel în cadrul unei lupte cu ei; noii nomenklaturişti ai tranziţiei, pitiţi în zeci de partide la Putere şi în „Opoziţie”, cum pot fi prinşi dacă nu au un alt limbaj decât cel al utilizării, după scopuri şi situaţie, a tuturor limbajelor… E o greşeală de optică, datorată probabil faptului că autoarea s-a grăbit să se pună în tabăra bună, să repete ceva din clişeele dreptei… şi cam atât…
Replica „Rusia nu te întreabă când faci compot, ci pur şi simplu îţi taie gazul“era o pistă bună care ar fi păstrat, dezvoltată fiind ca o poveste particulară, ca un strigăt de disperare a unei mici comunităţi (familia) strivită din motive neînţelese (ideologice, geopolitice) de marile Sisteme…
Boon, mie Antidot mi s-a părut o fabulă, nu neapărat una proastă, dar una scrisă, după mine, doar de dragul moralei… Autorul şi-a rostit „replica”, iar pentru a o întări a adăugat ceva text de umplutură…
P.S. pe unii spectacolul nu i-a cucerit. Pe mine nu m-a convins.