blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: Teatru

versu-n stroi…pe hectare de hartie

sursa imagine.

Văzui ieri un spectacol. Fain. Di la ntunerik la luninî. Așa e numele ales de Andrei Sochircă, actorul ce a interpretat/declamar/cântat excelent poezii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Leonid Corneanu, Nestor Cabac, Dumitru Milev, Culai Neniu, Alexandru Caftanachi, Toader Mălai. Astea-s câteva dintre numele poeților ale căror versuri au fost recitate. Ar mai fi și alții, cărora le-am scăpat numele. Să mă ierte.

Am râs. Că era de râs: anumite întorsături lingvistice care păreau imposibile, un anume festivism al versurilor, mult optimism,  o lume vie, în care vorbea și soarele, și ciocanul și oțelul.

Apoi a venit și o tristețe. Întâi de la o voce impersonală ce răsuna imperceptibil și cu cadență în fiecare poezie – o voce care părea să citească o condică de totaluri a unui agronom: am făcut asta, am făcut asta, vom face altele…Prea puțină poezie în contabilitatea pusă în versuri… Apoi o impresie de înfundare. Rigiditate. Așa-s poeziile alea: fixe, după calapod. Previzibile – ajungi să ghicești rimele, comparațiile, metaforele, de fapt întreaga poezie după primele 2-3 versuri…Marea tristețe a venit la urmă. Când am aflat că poeții cu pricina au fost împușcați. Sub Stalin. Pentru naționalism, devieri și alte invenții. Mai trist decât alte tristeți e această tristețe în ”mijloc de nuntă”.

Între altele tot mai cred că unele versuri chiar aveau niște poezie: ceva metafore destul de reușite, încercări de a merge dincolo de comparații, rime năstrușnice. (Cu un fel de răutate aș putea chiar adăuga că unii dintre acești poeți ar avea mai mult must poetic decât alții pe care istoria corectă a literaturii române i-a reținut oficial. O metaforă precum ”versul în stroi”, dintr-o poezie despre tipografie face mult.)

p.s. un mare bravo pentru Andrei Sochircă. Care a transpirat pentru public. Care a făcut un spectacol viu, cu publicul pe post de participant.

 

anti ce? Antidot

 

 

 

 

  

 

 

Cândva, o mică notă de subsol, publicată pe un afiş de spectacol, care specifica că acesta a fost jucat în străinătate, era suficientă pentru a garanta succesul necondiţionat al spectacolului, indiferent de calitatea reală a acestuia. Străinătatea adăuga ceva farmec, compensa anumite lipsuri şi adormea spiritul critic al spectatorului care îşi zicea, cu un sentiment de laşitate: mă rog, poate n-am înţeles eu ceva, poate am dormit ideea, poate alţii, pe la „case mai mari” ştiu ce ştiu…

Principiul în cauză a fost luat la înarmare şi de puzderia de artişti din zona pop-ului, care înscriau, la rubrica „concertat în străinătate”, prezenţele la nunţile, cumătriile şi sindrofiile din bodegile/cârciumele din cătunele Italiei, Greciei sau Spaniei… Mă rog, nada a prins ceva vreme, după care peştele a mers la alte undiţe…

Boon, eu m-am prins când am citit, într-un material promoţional, că performance-ul teatral „Antidot” al Nicoletei Esinencu a fost prezentat „afară”. Germania şi Franţa, dacă nu mă minte memoria. În acel material promoţional, una dintre actriţele principale, mărturisea că succesul reprezentaţiilor în străinătate a fost considerabil. Un truc retoric eficient, pentru că m-a făcut să gândesc că e ceva de capul spectacolului şi deci să-mi fac timp pentru a-l vedea (la asta se mai adaugă şi faptul că, pe plaiurile moldovene lipseşte critica de întâmpinare, iar organizatorii, în pofida unei liste generoase de sponsori – ceva institute culturale străine, fundaţii – nu s-au gândit să facă vre-un pre-spectacol pentru critici, jurnalişti, mă rog, cum am mai văzut pe la alţii)…

 

Elementul moldovenesc.

A fost că „Antidot”, ca majoritatea manifestaţiilor culturale, politice, filosofice (am şi eu povestea mea), economice, pedagogice a început cu vreo 15 minute întârziere. Să zicem că nu prea contează, oricum „nu scăpam trenul”, dar, pe de altă parte, dacă mă gândesc mai mult, universul însuşi a fost creat în ceva mai puţin de 1 sec. Puse cap la cap, întârzierile astea înseamnă o bucată bună de viaţă… mai ales că se repetă zilnic, la orice tip de adunare moldovenească…

 

Spectacolul.

E un colaj, un fel de miş-maş de comunicate oficiale, instrucţiuni de apărare, ideologie şi … povestiri private. S-ar părea că e o poveste tristă despre relaţiile inegale dintre Individ şi Marile Sisteme (ideologia, opinia publică, statul). Poveştile personale, atâtea câte sunt, se frâng brutal, sub povara/forţa unor imperative colective… Statul, Big Brother – este pretutindeni, nimic nu-i scapă: respiraţia, alimentaţia, jocurile, relaţiile familiale – toate par a fi controlate şi supravegheate… Senzaţia – omul individual este prins, cu ajutorul unei reţele subtile, insesizabilă uneori, în tivitura statului, care-i determină scopurile, îi structurează/ordonează, după plac, viaţa…

Un fel de Orwell updatat, ici-colo presurat cu iz de compot, luptă anti-alcoolică subminată de cazanul pentru fierberea samogonului (rachiu de casă), ceva din farmecele tranziţiei (deficitul mărfurilor de primă folosinţă, ineficienţa structurilor statului)… O replică teafără, care ar putea deveni o poveste autonomă: Rusia nu te întreabă când faci compot, ci pur şi simplu îţi taie gazul.

 

Altfel.

Efectul pe care mizează performence-ul este surpriza: uimirea că suntem prea mici, că vieţile noastre sunt utilizate, de farisei şi politruci, în scopuri murdare, că trăim viaţa altora, dictată şi prescrisă de alţii, că totalitarismul e rău pentru că substituie familiarul nostru cu un familiar al lui, că tranziţia e o specie a totalitarismului, iar cea moldovenească/rusească, în particular, este o prelungire a totalitarismului sovietic…

Nu neg justeţea/utilitatea acestor aserţiuni. Zic şi eu că tortura e o chestie rea, că individul (nu cel abstract, generic, ci omul personal, fiinţa cu nume, situaţie, timp, emoţii şi dorinţe) nu trebuie aservit unor scopuri ce nu implică auto-creaţia lui, libertatea gândirii şi acţiunii… Da mai zic că arta trebuie să călătorească şi „dincolo de bine şi rău”, fără a se simţi încorsetată de rigorile corectitudinii politice, să pună întrebări şi îndoieli acolo unde, aparent ele nu există…

Dintr-o parte, „Antidot” mi s-a părut un articol despre totalitarism dintr-o enciclopedie generalistă: a vrut să spună cât mai multe în cadrul unei unităţi artistice reduse (40 min, bănuiesc 8-10 pagini A4). A ieşit un compendiu bun, şi doar atât… Dorind să suprindă generalul (totalitarismul sovietic, cel fascit, tranziţia moldovenească, cea rusă, autoritarimul), Nicoleta Esinencu a pierdut particularul. A ieşit un colaj, nu neapărat rău, dar doar colaj…

După uimire n-a urmat nimic… Probabil că „sensibilizarea cu privire la pericolele totalitarismului” funcţionează pe undeva, prin Franţa, pe post de sperietoare politică, pentru noi, deprinşi cu rele ceva mai măricele (de ce autotarismul post-totalitar este tratat la grămadă ca fiind o specie a totalitarismului? Nu e prea simplist să-i tragi pe toţi răii sub acelaşi acoperiş, fără a disemina între idealişti bine intenţionaţi, dar prost informaţi, oportunişti (o notă din Times litterary Supplement zice că Stalin a rămas credincios toată viaţa, mergând zilnic la o biserică din curtea Kremlinului, însoţit doar de garda personală!), tovarăşi de drum, oameni normali care aleg un anume tip de organizare politică din anumite motive? Vechii comunişti, ăia totalitari, sovietici aveau cel puţin un câmp pe care puteau fi prinşi cu oca mică, cel al ideologiei de la care se revendicau şi care îi legitima, şi la care se putea face apel în cadrul unei lupte cu ei; noii nomenklaturişti ai tranziţiei, pitiţi în zeci de partide la Putere şi în „Opoziţie”, cum pot fi prinşi dacă nu au un alt limbaj decât cel al utilizării, după scopuri şi situaţie, a tuturor limbajelor… E o greşeală de optică, datorată probabil faptului că autoarea s-a grăbit să se pună în tabăra bună, să repete ceva din clişeele dreptei… şi cam atât…

Replica „Rusia nu te întreabă când faci compot, ci pur şi simplu îţi taie gazul“era o pistă bună care ar fi păstrat, dezvoltată fiind ca o poveste particulară, ca un strigăt de disperare a unei mici comunităţi (familia) strivită din motive neînţelese (ideologice, geopolitice) de marile Sisteme…

Boon, mie Antidot mi s-a părut o fabulă, nu neapărat una proastă, dar una scrisă, după mine, doar de dragul moralei… Autorul şi-a rostit „replica”, iar pentru a o întări a adăugat ceva text de umplutură…

 

P.S. pe unii spectacolul nu i-a cucerit. Pe mine nu m-a convins.

 

 

 

 

 

 

 

povestea unei plictiseli obisnuite

În cadrul unui interviu publicat în nr. 10 (168) al „Contrafortului” ( nr. din octombrie, 2008 ), criticul de teatru şi redactorul-şef al revistei Sud-Est Cultural, Valentina Tăzlăuanu pomenea, cu referire la obiceiul teatrelor moldoveneşti de a monta „puzderia de piese mediocre” (străine. V.S.). Doamna critic, ca orice om de bun simţ (nu e clar, pentru mine, unde începe bunul simţ şi unde complicitatea tăcută), a evitat să pomenească după nume şi ID, datele biometrice cum ar veni, vre-un spectacol din această puzderie mediocră, deşi a fost foarte darnică în a enumera tiluri şi nume de regizori „buni”. Mă rog, aşa e la noi: bunii se cunosc, au nume, iar răii – anonimi, neştiuţi, undeva aproape, dar hai să nu-i numim, că, ştii, sunt oameni şi ei, ş-apoi nu ştii cum, când şi la cine ajungi cu vreo trebuşoară…

Nu-mi plac spectacolele moralizatoare, asta chiar dacă mai cred în rostul predicilor. La fel, am probleme cu eroii de placaj, lipsiţi de contradicţii, automate morale programate să facă bine sau rău. Oamenii mi se par, în asemenea cazuri, mai reali decât eroii. Piesa lui P Zelenka, „Povestea unei nebunii obşinuite” nu m-a rupt, deşi aşteptările mele erau mari. Mă gândeam la o imitaţie „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, dar a ieşit mai rău, mult mai rău.

Subiectul: un tip, Peter, are o mamă „pragmatică”, pentru care familia e locul unde vii acasă şi ţi se spune ce să faci în viaţă (e formidabilă Ninela Caranfil, dar rolul chiar e prost scris, şi oricum nu l-a putut salva), un tată, fost comentator la buletinele de ştiri, obsedat de o întrebare: încape oare becul electric în gură? (Nicolae Darie a făcut un rol bun, mai ales în părţile în care juca rolul soţului, ca amant, e dezastru, imho), un prieten al eroului nostru, Muscuţă-Ionel, obsedat de sex şi femei – inventează  tot felul de instrumente sexuabile: ţeava de aspirator folosită pe post de felator, o chiuvetă dotată cu o gaură potrivită, un manechin (care, pentru a adăuga ceva bădărănie şi moralism spectacolului lipsit de miez, învie, şi-l pedepseşte pe Ionel-cel-obsedat), doi vecini care nu pot face dragoste dacă nu există un al treilea care să-i privească, între altele, vecinul compozitor e cel mai interesant tip, are anumite replici bestiale, păcat că partea cu copyright-ul n-a fost cumva lungită, e printre puţinele scene tefere, care dau ceva piper întregului spectacol, în fine, o oarecare Janna, fosta parteneră a lui Peter, personaj absolut inutil – putea fi subînţeles, prezent prin absenţă, intrarea lui în acţiune n-a adus nimic în plus, nici măcar un dram de intrigă ieftină.

Prima parte a spectacolului e OK, eroul principal e activ, chiar dacă face trăsnăi. Un fel de perpetuum mobile  aflat în căutarea sufletului geamăn, a contactului direct cu Creatorul. Asta durează cam a patra parte din spectacol, după care, din motive foarte neclar pentru mine, regizorul/autorul decide efectiv să ucidă eroul, transformându-l într-un nene cicălitor, care stă întins pe patul său şi citeşte lecţii de morală celor din jur. Cu asta piesa se cam termină, deşi mai rămân încă trei părţi de umplutură: Muscuţă, care-i dă sfaturi, altminteri bune, lui Peter despre cum ar fi mai bine să cucerească femeile, este pedepsit (pentru ce?), mama lui Peter, o scorpie veşnic îngrijorată de cutremure, accidente, dezastre din lumea mare, dar opacă la lucrurile de sub nasul ei (se simte un ecou biblic moralizator cu: Voi, cei care vedeţi paiul din ochii aproapelui, dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru!) înnebuneşte la timpul potrivit, cuplul de vecini exhibiitionisti se destramă şi el, Jana este abandonată – o explozie de nefericire din care iese teafăr doar Peter, pentru că el „a rămas el însuşi întotdeauna”.

Un fel de gândire pozitivă, atât de la modă. Cred că spectacolul ar fi fost bun pentru seminarele de la Oriflame, Vision, Mary Kay, Amway şi alte reţele de oameni care au nevoie de moralism şi încurajare simulată. The end.

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén