Mar 17 2009

un razboinic trebuie sa aiba si simtul umorului

Vitalie Sprînceană

 

Există, în romanul „Întâiul cerc” al lui Alexandr Soljeniţîn (netradus, din păcate, încă în română) un personaj interesant: Dmitrii Sologdin, care opune, limbii de lemn a sistemului un limbaj propriu: Limba Clarităţii Finale (Язык Предельной Ясности), în cadrul căreia nu-şi găsesc locul neologismele, expresiile împrumutate ce-şi au echivalentul în limba rusă etc…

Fără îndoială, revolta lingvistică a lui Sologdin este, întâi de toate, politică: acesta refuză să vorbească o limbă în care cuvintele doar sună, fără a trimite la conţinuturi concrete, în care anumite expresii pot avea orice sens potenţial în funcţie de dorinţa emiţătorului (în acest caz partidul, ideologia comunistă – Sologdin este religios şi are simpatii deschise pentru Biserică); un sistem lingvistic în care, în fine, cuvintele nu sunt decât paravan pentru intenţii ascunse, eşecuri neasumate (catastrofala retragere de la începutul războiului este numită în limbajul propagandei corectare a frontului). Sologdin este, în acest caz, un adevărat disident care se bate cu inamicul chiar pe teritoriul cel mai important ala cestuia: limba, discursul…

Apoi, rebeliunea lui Sologdin are şi un sens etic nihilist: opune „globalizării lingvistice” o contragreutate: bogăţia imensă a limbii ruse. În acest caz Sologdin este un tradiţionalist, şi aici stă sensul programului ideologic alternativ al lui Soljeniţîn: tradiţia rusă, fie ea religioasă, fie politică. Matematica este tradusă prin socotire, poezia prin stihuire iar şirul continuă delirant de lung. Se întrevede aici o mânie acidă,  ascunsă şi vărsată subtil peste occidentaliştii ruşi dintotdeauna, adepţi ai inovaţiei culturale şi ai schimbării ordinii tradiţionale ruse.

Sologdin oprimatul este şi un oprimant prin faptul că tinde să taie o legătură culturală firească: cea a împrumuturilor culturale…

Fiind intolerant la orice formă de împrumut lingvistic şi cultural, Sologdin se arată profetul unei lumi la fel de închise ca cea comunistă, împotriva căreia luptă cu atâta înverşunare. Dusă la extremă, logica lui Sologdin poate fi „întâlnită” (ce-i drept forţat, cu logica lui Vasile Stati, autor al unei încercări de a construi o limbă-lume moldovenească, fără mari şanse de supravieţuire (precum Sologdin caută echivalentele unor noţiuni lemnoase precum teorie, dialectică, comunism, Vasile Stati propune cuvîntelnic, mîneştergură pentru unele expresii considerate a fi străine: dicţionar, prosop etc.)

Sigur, abuzul lingvistic e una din armele ideologice cele mai redutabile ale oricărui regim politic. Sigur, bătăliile mari trebuie purtate anume acolo.

La fel de sigur este că, aceste arme sunt doar instrumente în luptă, nicidecum valori în sine. Nu luptăm pentru limbaj de dragul limbajului, ci pentru o anumită curăţenie şi claritate a limbajului. Dincolo de aceasta ne pândeşte lumea închisă a lui Sologdin, sau cea eşuată, a lui Vasile Stati. Un războinic trebuie să aibă şi simţul umorului.