deranjat de sarba(u)toare
Deranjat de sărbă(u)toare…ieri şi azi…poate şi mâine, ceva vreme… nu-i prea înţeleg rostul. Anul şcolar a început al 1 septembrie, deci e în toi, sfârşeşte abia în iunie. Ziua mea de naştere e undeva vara, so, cronologia mea personală, anii vechi şi noi, se schimbă iar în altă parte. Decembrie e o lună palidă, undeva la jumătatea lucrurilor.
– cozile imense. Am trecut pe lângă Piaţa centrală. Nu am intrat. Muşuroiul era prea strâns, ca în vechea zicală: nu ai unde să arunci un ac. Aveam nevoie de un lipici, să-mi înclei fereastra, că suflă vântul printre crăpături. N-am găsit nicăieri.
La ora 10.00, pe 31 decembrie, pâine nu mai era nici în magazinele Combinatului Municipal de Panificaţie „Franzeluţa”… am stat în rând, ca prostul, vreo jumătate de oră. Ultimele 15 pâini au fost cumpărate de chiar tipul din faţa mea… Când i-am cerut vânzătoarei o pâine, s-a uitat lung la mine, adicătelea: vin oameni serioşi şi cumpără câte 10 pâini, şi tu, un puţoi, mă iei în bătaie de joc cu o pâine… Pentru o clipă m-am simţit invalid. Şi aş fi vrut să fiu discriminat pozitiv. La fel cum, în timpuri normale, invalizii sunt prioritar, doream şi eu ca direcţia să pună un anunţ: cei care cumpără doar 1 bucată pâine să fie deserviţi fără rând…
Am aşteptat altă jumătate de oră, până au adus altă pâine. În spate, foşneau pungi, saci. Oamenii cereau pâine. Eu am luat, pentru orice eventualitate, 2 kg spaghetti… Ştiam că şi la Fabrica de Pâine e sărbătoare…
– transportul a funcţionat oribil. În locul celor 30 min cât fac din centrul oraşului până acasă, călătoria mea s-a întins pe durata unei ore şi vreo 20 min. Asta la 10 dimineaţa. Seara n-am mai ieşit. Nu aveam unde, şi nici cu ce. Am sunat la Gara de Nord. Voiam acasă, la ţară… Nu sunt bilete, mi-a răspuns tanti de la biroul de informaţii. Ok, atunci mâine. Mâine nu este transport. Tuuuc-tucccccccc…
– gălăgia. Vecinii mea, cei care nu mă lasă să dorm până la 1-2 noaptea, pentru că ascultăm împreună muzică (eu cam cu de-a sila), au primit voie de sus să-şi facă de cap. Au strigat o jumătate de noapte, au urlat pe urmă, au fumat pe coridoare, s-au îmbătat, s-au certat. Sigur că nu am putut să-i calmez, nici să le fac observaţie: e sărbătoare, nu?