Jose Saramago Eseu despre orbire
Jose Saramago
Iaşi, Polirom, 2005, 344 p.
Dacă există vre-un minimalism literar, José Saramago ar trebui inclus pe o listă a celor mai buni practicieni ai lui. Măcar din câteva motive:
- foarte puţină punctuaţie.
- şi mai puţine aliniate, paragrafe.
- dialogurile nu sunt separate de restul povestirii. Asta creează, pe alocuri, iluzia „unor voci fantomă” în roman.
- descriptori personali convenţionali, de cele mai multe ori construiţi după trăsături fizice (fata cu ochelari negri, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic), apartenenţă profesională (medicul oftalmolog), stare civilă (soţia medicului, soţia primului orb), vârstă (bătrânul cu legătura neagră), ca şi cum preferinţa pentru o onomastică concretă (Jean, Wilhelm, Mary) ar trăda vre-un mister de netrădat. O posibilă explicaţie este strecurată soţiei medicului oftalmolog, cea care îşi păstrează vederea: „Suntem atât de departe de lume încât, în curând, nu vom mai şti cine sântem, nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaşte alt câine, sau nu i se înfăţişează, sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul şi-1 face cunoscut, noi sântem aici o altă rasă de câini, ne recunoaştem dupг lătrat, după vorbă, restul, trăsăturile, culoarea ochilor, a pielii, a părului, nu contează, de parcă nici n-ar exista, eu mai văd încă, dar până când.” (p. 64)
- lipsă a oricăror referinţe geografice/politice – oraşul e fără nume, la fel şi ţara, spitalul de nebuni.
- absenţă totală a autorului. O scriitură impersonală, în care subiectul şi personajele nu sunt, nicăieri, pe întinderea narativă, silite să facă loc vreunei judecăţi, gând sau intervenţie moralistă a scriitorului. Eroii sunt trataţi egal, fără preferinţe. O carte, precum spunea Gide, „închisă, plină, netedă, precum un ou. Nu poţi să vâri nimic în ea, nici măcar un ac, decât cu forţa, iar forma i s-ar strica.” (1)
- autorul absentează şi ca barieră intermediară între cititor şi scriitură. Povestea este accesată în mod direct, de fapt, se creează chiar un fel de intimitate textuală. Personal m-am simţit foarte comod şi singur în scriitura lui Saramago.
Fabula în câteva rânduri: locuitorii unui oraş, rând pe rând, îşi pierd vederea, loviţi fiind de un tip misterios de orbire, cu origini/cauze/simptome necunoscute. Prima victimă este un şofer, după el urmează individul ce l-a condus acasă, şi i-a furat, după asta maşina. Apoi medicul oftalmolog la care orbul merge pentru o consultaţie. După aia urmează pacienţii medicului. Şi tot aşa, în lanţ.
Iniţial, guvernul decide să interneze, în vederea prevenirii unei epidemii, orbii într-un spital de nebuni abandonat. Măsură oarecum stranie, deoarece orbirea, cum se ştie, nu e o boală infecţioasă şi nu se ia de la om la om. E o relaţie dintre ochii şi creierul tău, spune un erou.
Izolarea se dovedeşte, însă, ineficientă. Epidemia de orbire nu poate fi stopată: boala se răspândeşte în întreg oraşul, apoi curpinde întreaga ţară (nu se ştie dacă întreaga omenire a fost atinsă, într-un final, de epidemie, şi nici dacă graniţele naţionale ar fi fost bune de ceva!). O singură excepţie: soţia medicului oftalmolog, care, din motive necunoscute (nu vor fi de găsit nici spre sfârşitul romanului), îşi păstrează vederea.
În momentul în care şi paza spitalului este lovită de epidemia de orbire, „bolnavii” reuşesc să scape. Ajunşi în „libertate” aceştia descoperă că orbirea a devenit generală, că statul nu mai există, că oamenii nu mai pot fi ţinuţi împreună, că orbirea i-a redus la starea naturală, hobbes-iană, de animale mânate exclusiv de instinctul foamei.
Am reţinut:
– spectacolul degradării umane succesive. Societatea, entitatea aia bine pusă la punct ce-şi bagă nasul peste tot, monstrul impersonal omniprezent, se risipeşte precum un castel de nisip… În situaţii de criză, se pare, primul liant care se dizolvă, este cultura.
– tensiunea şi lupta dintre cele două tipuri de ordine în spital. 2 ordini: cea socială (morală) şi cea naturală (violentă). Chiar dacă ordinea morală, a demnităţii, învinge, o face printr-un avantaj exterior: soţia medicului oftalmolog încă vede… Semn că moralitatea nu stă în aer gol, ci trebuie susţinută – e o chestie costisitoare, spre deosebire de traiul primar, „natural” care este aproape gratis… pe termen scurt.
-dialogul final cu scriitorul aciuat în casa unora dintre eroi.
„Cum aţi trăit de când a început epidemia, Am fost internaţi până acum trei zile, Ah, sunteţi dintre cei care au fost băgaţi în carantină, Da, A fost greu, E puţin spus, Oribil, Sunteţi scriitor, aveţi, cum aţi spus adineauri, obligaţia de a cunoaşte cuvintele, ştiţi deci că adjectivele nu ne ajută prea mult, dacă un om оl omoară pe altul, de exemplu, e mai bine s-o enunţăm ca atare, şi să ne încredem că simpla oroare a actului este atât de şocantă încâоt ne va scuti să mai spunem că a fost oribil, Vreţi să spuneţi că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puţine sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Aşa că le-am pierdut, Aş vrea să-mi povestiţi cum aţi trăit în carantină, De ce, Sunt scriitor, Ar fi trebuit să fiţi acolo, Scriitorul e ca oricare alt om, nu poate să ştie totul, nici să trăiască totul, trebuie să întrebe şi să-şi imagineze, într-o zi, poate că vă voi povesti cum a fost, veţi putea după aceea să scrieţi o carte, O scriu.” (p. 296)
Orbirea – o parabolă. Sau mai curând o hârtie de turnesol. Doar în lumea orbilor totul, lumea, oamenii, lucrurile, sunt dezgolite şi apar aşa cum sunt ele de fapt. Nu e nevoie de aparenţe, de ritualuri. „Făcându-se invizibilă, lumea începe se deschide eroilor în forma sa iniţială.” (2)
A se citi şi:
Albert Camus „Ciuma”
Giovanni Boccaccio „Decameronul”
James Clavell „King Rat”
Daniel Defoe „Jurnal din anul ciumei”
Emilly Brontë „La răscruce de vânturi”
Alte impresii.
.
.
.
Note:
(1). André Gide, „Paludes”, Chişinău, ed. Cartier, 2006. p. 45
(2) Д. Померанцев. Послесловие к роману Ж. Сарамаго «Слепота» [«ИЛ», № 3, 2008]
