blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: revolution Page 1 of 2

starea de dupa orgie

un articol apărut în Dilema Veche (Anul VI, nr.270 – 16 aprilie 2009)

Fizionomia sentimentului care stăruie acum asupra Chişinăului şi, indirect, asupra întregii ţări este una asemănătoare unei situaţii de după orgie, cînd una dintre fetele active a depus dimineaţa plîngere de viol la Poliţie, iar restul participanţilor-băieţi, luaţi prin surprindere, par deopotrivă descumpăniţi de noua calitate de „bănuit“ şi totodată derutaţi de noul cadru în care este gîndit întreg evenimentul din seara precedentă. Revizuirea reperelor, reprogramarea situaţiei şi, post-factum, a cauzelor ce au provocat-o s-au făcut din mers. Timpul ameninţa să se scurgă în defavoarea celor care îşi îngăduiau răgazul de a se sustrage, fie şi pentru o clipă, iureşului întîmplărilor, pentru a căuta sol tare sau refugii temporare.

Dinspre politicieni – manifeste, declaraţii, acuze. Dinspre cetăţeni, în mod general şi covîrşitor, teamă pentru pierderea unei securităţi personale ameninţate de represaliile – reale sau închipuite – ale forţelor de ordine, dar şi scîrbă împotriva „confiscării“ sau „eroziunii“ unor tipuri tradiţionale de identificare sociopolitică (etnie, protest, opoziţie, putere), complet reformulate în săptămîna 6-12 aprilie.

Proteste pe rînd

Moldova arată acum ca o cetate dublu asediată, din interior şi din exterior. Intern, de frustrările şi deziluziile care au luat loc entuziasmului cvasigeneral al zilei de marţi. Din revoluţie în „loviluţie“, de la revoltă firească la provocare înscenată – doi poli spre care opinia publică moldovenească a fost împinsă brutal, într-un timp foarte scurt: prea brusc, prea dur. Apoi, asediată de frica paralizantă care a îmbibat aerul Capitalei, alimentată atît de starea incertă proprie oricărei situaţii de tensiune, cît şi de un intens bruiaj zvonistic, lipsit de sursă, destinatar de mesaj care amplifică sentimentul colectiv de insecuritate şi caută supape eliberatoare prin culpabilizarea, fără triaj, a Poliţiei, a puterii, a opoziţiei. Se arestează în draci, se violează la izolatoarele de detenţie preventivă, sînt morţi, vin maşini blindate în oraş etc. Cum frica are ochi mari, aproape fiecare găseşte pisici negre pe fundalul primăvăratic al urbei. În fine, cumva ilogic, dar real, un duşman intern al cetăţii pare a fi himera intervenţionismului străin (românesc sau rusesc), monedă curentă în dezbaterile politice autohtone, ce a căpătat un oarecare grad de convertibilitate, asociată fiind unuia dintre firele lui 7 aprilie… Căutarea duşmanilor externi e un sport naţional, practicat atît de putere, cît şi de opoziţie.

Din afară, presiunea vine mai ales dinspre diaspora moldovenească, împrăştiată neuniform pe continentele şi ţările lumii – adunări şi manifestaţii de susţinere au avut loc la Iaşi, Cluj, Bucureşti, Boston, Washington, New York, Dublin. Tradiţionalul dor de casă, sentimentul abandonului de către autorităţi (majoritatea gastarbeiter-ilor moldoveni lucrează şi trăiesc ilegal) şi componenţa socială specifică a emigranţilor (covîrşitor, clasa medie) au generat emoţii spontane de solidarizare cu protestatarii de pe străzile Chişinăului, dar şi aşteptări de un anume tip (revoluţie, schimbare)…

Altfel, moldovenii au protestat pe rînd: luni şi marţi (6-7 aprilie) au ieşit în stradă tinerii: mult sentiment (frustrări, entuziasm, dorinţă acută de schimbare), mult potenţial de acţiune, mult „Să facem!“, dar foarte puţin „Cum să facem?“. Pietrele aruncate în clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei (ghidate de un scenariu nevăzut sau de o stare de moment) au fost expresia inexistenţei unui plan de acţiune gîndit. Junii nu aveau nevoie de un comentariu coerent – ei au refăcut explicaţia în plan de acţiune – fapta fiind declaraţia şi manifestul lor. După, adică vineri, protestul a fost preluat de mamele şi taţii acelor tineri: mai puţin înclinaţi spre acţiuni violente, aceştia aveau în minte întîi soarta copiilor lor arestaţi, apoi, se aflau în căutarea intensă a unei explicaţii care ar fi ordonat, după o logică sau alta, tumultuoasele zile precedente. În fine, spre sfîrşitul săptămînii (protestul autorizat de duminică, 12 aprilie) strada a fost umplută de părinţii părinţilor copiilor, adică de bunici: cuminţi, ascultători, răbdători, rezistenţi la eventuale provocări, aceştia au citit poezii patriotice, au cîntat cîntece, au compus manifeste şi declaraţii, au organizat comitete…

Ce urmează?

Radicalizarea discursurilor de ambele părţi ale „frontului“ pare a fi o primă consecinţă, dar şi o primă linie a evoluţiilor de viitor. „Puci“ contra „provocare“ e, probabil, paradigma retorică ce va încadra, pe viitor, două tablouri istorice dominante ale zilei de 7 aprilie 2009. Eventual, neutrul „criză“ ar putea fi o soluţie retorică de compromis şi oarecum corectă din punct de vedere politic… În definitiv, această polarizare nu a făcut decît să strîngă rîndurile adepţilor şi simpatizanţilor partidelor/liderilor implicaţi în eveniment, majoritatea rămînînd pe poziţiile iniţiale: nimeni nu a convins pe nimeni.

La nivel pur politic, pot fi avansate două scenarii. 1) Votare (alegere) repetată – însă monopolul mediatic total al Partidului Comuniştilor face orice concurenţă electorală dezavantajoasă şi, cum este puţin probabil ca adepţii celor patru partide parlamentare să-şi modifice opţiunea, grupul-ţintă îl reprezintă indecişii, la care va ajunge, în mod primar, doar mesajul partidului de guvernămînt. 2) Alegerea unui preşedinte comunist cu voturile opoziţiei, prin recunoaşterea legitimităţii şi corectitudinii alegerilor din 5 aprilie. Se poate produce în două moduri: la nivel colectiv şi partinic (o coaliţie comunişti-cineva din opoziţie, aşa cum s-a produs la 4 aprilie 2005) sau la nivel individual (prin recrutarea/cumpărarea unor deputaţi aleşi pe listele opoziţiei). Ambele scenarii sînt relativ proaste pentru opoziţie. Aceasta se poate însă consola, prin perspectivele ce i se deschid, pe termen lung, din beneficiile funcţiei de primar a unuia dintre liderii săi, Dorin Chirtoacă, dar şi din resursele şi pîrghiile legislative ale statutului de deputat.

Vitalie SPRÎNCEANĂ

tacerile care vorbesc

O tăcere laşă a intrat pe uşa Universităţii de Stat din Moldova şi stă acolo, deja zile bune. Câteva surate ale ei s-au instalat la intrările celorlalte universităţi, şcoli, colegii, licee. Duhul timpului. Zeitgeist adică…

Pseudo-revoluţia din 7 aprilie, şi mai ales formularea ei politică şi ideologică a generat un tip de discurs antipedagogic al Puterii în care, învăţătorul, creatura aia bugetară care trăieşte din mila finanţelor publice, apare ca un ţap ispăşitor util, tocmai victima aia arbitrară ce trebuie sacrificată ritualic pentru a reduce apetitul de violenţă pe care-l posedă societatea după dezmăţul din 7 aprilie.

Întreaga săptămână trecută Preşedintele Republicii Moldova a ţinut/citit/pronunţat acuze la adresa profesorilor, pe un vădit ton de procuror, aceştia fiind învinuiţi de faptul că ar fi corupţi (o fi, d-le preşedinte, unii mituiţi printre ei, dar nu toţi şi, până una-alta, n-a căzut nici unul în plasa organelor incompetenete, în pofida unor dezvăluiri şocante, so, hoţul nedovedit nu e hoţ), că ar pregăti specialişti incompetenţi (cum ar veni, lăsate la mila Bugetului de Stat şi a unor antreprenori, universităţile ar avea de unde lua bani pentru cărţi, cămine, salarii, conferinţe)… Universităţile, dar şi restul instituţiilor de învăţământ au luat însă apă în gură…

Poliţia a descins, după 7 aprilie, aproape zilnic în căminele universitare, arestând studenţi, există cazuri de maltratare a unora, au fost intentate dosare şi unor lectori universitari, acum, în cămine domneşte o frică paralizantă şi o stare de insecuritate generală, studenţii nu mai vor să înnopteze acolo, nici nu se mai pot concentra asupra studiilor – mediul academic s-a făcut din nou că plouă, mă rog, câte nu faci când stai la cheremul Ministerului Educaţiei şi Tineretului…

Ieri, şeful statului a mai dat o palmă sistemului de învăţământ; într-un interviu acordat ziarului spaniol El Pais Vladimir Voronin spune: „Profesorii din învăţământul mediu şi superior au jucat un rol foarte destructiv, mai ales la Chişinău, pentru că ei formează continuatori ai lui Ion Antonescu.” Cum ar veni dictatori. De parcă pedagogii i-ar fi obişnuit pe tineri că opinia oponentului nu contează, că aceasta poate fi ignorată, că domină întotdeaună cel mai puternic, adică „mujicul”, că legea poate fi întoarsă ca la Şoldăneşti, că interesul joacă fesul şi că, în anumite momente, drepturile umane nu sunt decât o ficţiune dintr-o poveste diferită de a noastră…

Nu mă aşteptam să meargă vre-un doctor habilitat sau academician prin comisariate, nici ca rectorii să anuleze procedurile legale fireşti,  ar fi fost ok dacă, de la înălţimea prestigului lor ştiinţific şi moral (atât cât este) intelectualii din mediul academic ar fi condamnat orice formă de abuz, reală sau eventuală, faţă de discipolii lor, şi orice formă de suspendare a unor drepturi fundamentale printre care prezumţia nevinovăţiei sau dreptul la un proces echitabil. Despre dezminţirea verdictelor preşedintelui nici nu e vorba, că nu cred că se bagă cineva…Din teamă de tăcerea de la uşile universităţilor…

update, a aparut totusi la Universitate un manifest, ce-i drept anonim:

o istorie terminologica a crizei moldovenesti

Cum se întâmplă de obicei cu eşecurile, nimeni nu prea vrea să şi le asume… Opoziţia spune că „revoluţia” a fost provocată, organizată şi simulată de Putere, aceasta, la rândul său, zice că mulţimile au fost organizate şi ghidate de unii lideri ai opoziţiei de la Chişinău… Ambele părţi se desolidarizează univoc de actele de vandalism…

Şi cum discursul despre evenimente, pare a fi mai important decât evenimentele însăşi, conceptele-cheie, de fapt containerele semantice care structurează post-factum ghemul încurcat de evenimente, strategii, întâmplări, coincidenţe par a fi arme mai eficiente decât pietrele şi focul ce au devastat cele două clădiri de stat…

So:

Revoluţie – posibilităţile tehnice de căutare pe twitter sunt foarte reduse, iar facebook-ul e încă inaccesibil în reţeaua mea, deci nu am reuşit să identific cine a fost primul care a folosit calificativul „revoluţie” pentru evenimentele ce se derulau la Chişinău în zilele de 6-7 aprilie. Îndrăznesc să presupun că nu a fost „forjat” înainte de dimineaţa zilei de 7 aprilie, şi nu înainte de începerea asediului Preşedinţiei Republicii Moldova… Adică, aproximativ, ora 11.00 – 12.00 a zilei de marţi, 7 aprilie…

Inovaţia terminologică „Revoluţie” a fost mai degrabă o reacţie emoţională stihiinică, apărută în vre-un colţ neaşteptat al internetului, decât un calcul sau o mărturie obiectivă. În nici un moment, logica evenimentelor nu a semănat cu o revoluţie: nu era un program, un lider, un plan… Totuşi, „revoluţie” a prins, parte din cauza unei neînţelegeri a ceea ce se întâmpla în stradă (neînţelegerea a fost comună şi generală: nici conducerea ţării, nici liderii Opoziţiei, nici mulţimea protestatară, nici jurnaliştii locali nu au avut o percepţie adecvată pe moment), parte din cauza situaţiei psihologice specifice, un fel de nemulţumire, deznădejde şi deziluzie care s-a constituit în sol fertil pentru un anumit tip de perspectivă…

După prima utilizare patetică a noţiunii „revoluţie” aceasta s-a impus rapid în practica discursivă a tratării evenimentelor de către simpatizanţii protestului (foarte numeroşi pe internet) dar şi de unii emiţători aflaţi la „pe front” în detrimentul altor paradigme conceptuale… Au existat, la un moment, câteva scheme discursive concurente: „protest” sau „revoltă” (utilizat mai ales de mass-media occidentală, mult mai lucidă decât cea locală), „luptă”, „manifestaţie”, „violenţe”. Dintre ele, s-a impus paradigma revoluţionară…

O fi din cauza predominanţei, printre generatorii fluxului de ştiri şi informaţii fierbinţi a tinerilor jurnalişti, twitterişti şi internauţi, mai puţin experimentaţi în evaluarea unor mişcări sociale, mai predispuşi spre o interpretare „revoluţionară”, şi mai lesne de sedus de mitul tânărului revoluţionar rebel… O fi şi din cauza conotaţiilor specifice ale „revoluţiei” cu toată încărcătura ei emoţională intensă. O fi şi din motivele unei simpatii părtinitoare a jurnaliştilor şi internauţilor faţă de ceea ce se întâmpla în stradă.

Vocile care se împotriveau utilizării termenului „revoluţie” au cedat, puţin câte puţin, sub lavina în creştere a presiunii deopotrivă emoţională şi retorică…

Lovitură de stat-puci – originea acestei paradigme poate fi stabilită aproximativ cu exactitate: a fost utilizată iniţial de Mark Tkaciuk, şeful staff-ului electoral al Particului Comuniştilor, într-un comunicat remis presei (aici varianta rusă originală) – la orele 16.00 ale zilei de marţi, 7 aprilie, apoi,   şi  de către preşedintele Vladimir Voronin în cadrul tratativelor cu emisarii mulţimii: Vlad Filat/Serafim Urechean/Dorin Chirtoacă. Dintre liderii, opoziţiei Serafim Urechean, în disputa sa cu preşedintele a părut să susţină punctul de vedere al acestuia (că ar fi vorba de o lovitură de stat, dar a declinat orice co-participare, din contra, a susţinut că ar fi încercat s-o oprească. A fost un fel de recunoaştere tacită a paradigmei). Formula „norocoasă” a fost reluată în cadrul adresării televizate a preşedintelui ţării către popor, în seara zilei de 7 aprilie şi a marcat tonul editorialelor, articolelor şi intervenţiilor din mass-media apropiată sau simpatizantă Puterii. Ulterior, a obţinut legitimitate „populară” prin utilizare masivă în cadrul acţiunilor de susţinere a regimului constituţional, desfăşurate rapid şi abil în majoritatea raioanelor şi centrelor urbane ale republicii. Spre ziua de vineri, 10 aprilie, paradigma „puci-lovitură de stat” a devenit punct de vedere oficial, comun şi general al interpretării lui 7 aprilie moldovenesc…

O altă explicaţie „obiectivă” ţine de monopolul Puterii asupra spaţiului informaţional al ţării, configurat cu dibăcie în acea zi, astfel încât, cu excepţia postului public Moldova 1, nici un alt canal mediatic nu a avut acoperire generală. Monopolul mediatic s-a transformat în monopol discursiv şi de interpretare.

Încă o explicaţie ar putea fi aderenţa aproape unanimă a mass-media de limbă rusă din Moldova şi din Rusia la schema discursivă a „puciului”.

Treptat, această schemă discursivă s-a autonomizat în raport cu emiţătorii şi legitimatorii ei ajungând să fie monedă curentă în dezbaterile politice ale momentului, inclusiv  cu participarea forţelor politice care nu au trecut pragul electoral. Mai mult, schema „puciului” a deşteptat animozităţi mai vechi ale scenei politice autohtone, fiind integrată cu atâta abilitate încât a ajuns să fie paradigmă interpretativă şi pentru unele evenimente anterioare alegerilor (românismul moldovean, relaţiile cu România, presupusul naţionalism etc.)

Pentru moment tabloul „pucist” pare cel mai influent, legitim, „coerent”, „adevărat” şi va servi, probabil, drept cadru de judecare şi gândire a vieţii politice curente, dar şi de o nouă regulă a jocului, de care vor ţine cont noii participanţi ai jocului…

Totuşi, ştiind că istoria se scrie de învingători, iar aceasta cu atât mai lesne în Moldova, unde tradiţia jocului politic încă nu e stabilă, deci flexibilă, s-ar putea ca, după o eventuală victorie a unei opoziţii la nişte alegeri viitoare, istoria să fie re-scrisă, cum s-a mai întâmplat…

Vandali-vandalism –  formula aparţine lui Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politica Externă şi Securitate Comună, şi a fost utilizată într-o declaraţie specială cu privire la situaţia din Moldova. „Vandalizarea clădirilor guvernamentale este neacceptabilă.” – a declarat oficialul european, oarecum  mai lucid politic decât majoritatea actorilor locali implicaţi în evenimente. Declaraţia lui Solana a venit înaintea comunicatului de presă al Partidului Comuniştilor şi bănuiesc, a fost ingredientul care a sediementat şi structurat discursul oficial al autorităţilor de la Chişinău. Un fel de principiu legitimator emis de o instanţă căreia atât Opoziţia cât şi Puterea i-au recunoscut credibilitatea şi supremaţia. Un fel de multiplu comun al intereslor atât de diferite ale părţilor. Paradigma discursivă oficială a Uniunii Europene a fost cadrul la care, ulterior, au fost anexate celelalte atelaje retorice…Liderii Opoziţiei nu aveau altă ieşire decât să accepte „verdictul” european.

Provocare – provocatori –  găselniţă utilizată de Vlad Filat, în cadrul întâlnirii de marţi seara cu preşedintele Voronin, în momentul în care încerca să transfere, o parte din responsabilitatea pentru violenţe, în cârca poliţiei municipale. Schema nu a prins, pentru că contravenea, în mod flagrant strategiei discursive a Partidului Puterii şi a fost preluată, fără excepţii, doar de presa de opoziţie din Republica Moldova. Anumite „probe” păreau să confere ceva credibilitate acestui tip de discurs, din păcate, blocajul informaţional la care autorităţile au recurs până la stabilizarea situaţiei şi pentru menţinerea securităţii şi siguraneţei statului, a redus mult gradul de accesibilitate şi difuzare a acestor contraprobe, precum şi a perspectivei pe care acestea o legitimau… Va fi, probabil calul retoric de bătaie al Opoziţiei, şi un fel de contraistorie a zilei de 7 aprilie…

Susţinătorii ei sunt prea eterogeni ca aceasta să găsească un sprijin semnificativ. Pentru mulţi, provocatorii, dacă au existat (s-a declanşat o psihoză de căutare şi identificare a acestora, un fel de debuşeu şi supapă pentru frustrările eşecului, proporţională cu entuziasmul primei zile) reprezintă doar una dintre nuanţele lui 7 aprilie. Alte nuanţe, la fel de importante precum incapacitatea liderilor politici de a ţine sub control o masă pe care ei au chemat-o, nepregătirea lor psihologică, retorică şi logistică sunt deloc neglijabile şi rup cumva, consensul general al paradigmei „provocatorului”, foarte aproape de cea a „revoluţiei furate” sau a „complotului de la palat”…

E, după mine, mai degrabă un tertip retoric şi pishologic care permite „ieşirea cu demnitate” dintr-o catastrofă politică, decât o explicaţie credibilă… Cred că vânătoarea de vrăjitoare provocatoare va dura atât cât paradigma pucistă, şi vor fi, cele două linii retorice care vor demarca graniţele şi diviziunile spectrului politic moldova în viitorii mulţi ani.

Concluzii: efectiv, părţile s-au aflat într-o stare de incertitudine retorică până pe la vreo 15.00. Asta dă cumva peste cap perspectiva conspiraţionistă: nici Puterea, nici Opoziţia nu au stăpânit, până la amiaza zilei de marţi logica evenimentelor… Desfăşurarea lor ulterioară ţine mai degrabă de hazard (prognozele poliţiei erau de 10 mii protestatari, nu 30 mii, apoi, incapacitatea psihologică a liderilor Opoziţiei de a fi la „înălţimea, intensitatea şi esenţa” situaţiei şi de a genera contramăsuri acţiunilor provocatorilor – circulă un zvon, în oraş, că marţi, oameni din staff-ul lui Filat căutau, prin magazinele de instrumente muzicale ale oraşului, prin pieţele legale şi ilegale megafoane, pentru că şeful PLDM nu avea de acestea în arsenalul partidului), decât de o logică iniţială…  Faptul că „provocatorii” au  reuşit se datorează în egală măsură şi ineficienţei strategiilor pacifiste ale liderilor Opoziţiei…

Paradigmele retorice şi discursive s-au aflat într-o permanentă concurenţă, şi faptul că unele din ele au reuşit să se impună se datorează atât unor coincidenţe (desfăşurarea eventimentelor propriu-zise), unor factori externi (reacţia Uniunii Europene), unor raporturi de relaţii interne (monopolul mediatic şi informaţional al Puterii)…

Discursiv, lucrurile par a fi cumva clare şi coerente… este clară deja interpretarea oficială, la fel de clară, pentru moment, şi linia retorică a Opoziţiei (aceasta se poate schimba, dacă apar bidivii mai „focoşi” sau mai eficienţi)…

inca carne de tun politica

De ieri circulă pe net un mesaj care mi-a venit de cel puţin 5 ori, din diferite direcţii:

sunt cateva lucruri pe care le visez. as vrea sa fie 10.000 de grupulete a cate 10 oameni, asezati pe jos in pman si la toate intersectiile din jur. sa vina cu laptopuri si carti si ipods – si sa discute – si sa vina in fiecare zi.
as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.
as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo.
as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase, asa cum am vazut cateva.
as vrea sa stau acolo asa cum am stat ieri cu un grup de fosti elevi de-ai mei – asezati pe asfalt, stiind exact de ce am iesit si fiind siguri ca vom iesi in fiecare zi.
daca vom iesi acolo, zilnic, si vom sta impreuna – si nu vom demonstra ca suntem slabi, si nu vom accepta provocarile – va fi bine.
daca nu vom avea ura, va fi bine.
daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine
.”

Iniţial am crezut că e o glumă, un eseu distribuit anonim pe net, un nou trend literar – de a trimite bucăţi de proză pe net pentru a ajunge direct la cititor, pe urmă însă am înţeles că ar fi vorba totuşi de un soi de manifest cică nepolitic, dar totuşi politic…

Încerc să înţeleg dacă este vorba de un cenaclu literar care vrea performance în stradă cu 10 mii de grupuleţe a câte 10 oameni, sau o iniţiativă politică ad-hoc, fără organizarea, haotică, vulnerabilă, dezorganizată, dar cu emoţii, adică exact o hoardă necontrolată ca aia în care a degenerat protestul paşnic de marţi…

Întâi, că e discriminatorie: „as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.” Ok, şi dacă aceste persoane vă împărtăşesc ideea? Le alungaţi acasă pentru că mănâncă seminţe? Înlocuiţi autoritarismul roşu cu unul democratic? Discriminarea conform unui criteriu fals şi insignifiant (lungimea părului) o păstraţi deci, doar că îi conferiţi o aură democratică…

Apoi, că e fără mesaj: „as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo” Şi? Unde vă e mesajul? Unde e acel „să ştim exact de ce venim acolo”?  A ascunde mesajul în păpuşoaie şi a vorbi stufos despre scopuri nu e manifest, nici lozincă, e masturbare publică… Citiţi, băieţi, manifeste: măcar „Manifestul Partidului Comunist” ca să vedeţi cum se scrie un slogan, cum se formulează o idee, cum se argumentează un scop… Mai faceţi o raită şi prin Lenin, care se întreba: ce-i de făcut? şi veţi vedea ce fac Ei …

as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase” – minunat. Vandalii de marţi stăteau şi ei împreună şi se simţeau bine…Bănuiesc că, dintr-o perspectivă neroniană, păreau şi frumoşi. Dar iresponsabili, inconştienţi, turmentaţi de euforia puterii absolute în bârlogul „duşmanului răpus”, setoşi de violenţă…

Îmi este frică de un activism care-şi propune „să stea împreună”, şi de un mesaj „revoluţionar” de genul: să ne simţim bine împreună… Halal revoluţie moldovenească.

daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine” „Tovarăşi”, 10 mii de mulgătoare plus 10 mii de academicieni, adunaţi în piaţă, fără scop, fără idee, fără lideri, fără organizare, fără mesaj şi până la urmă fără sens, nu fac 20 mii de profesori universitari, ci 20 mii mulgătoare…

E uluitor cât de mult îl fascinează pe autorul anonim ideea celor 100 mii de demonstranţi care ar citi poezie, o gloată sedusă de un vers, un fel de reading performance la scară naţională… Am impresia că întregul text a fost scris de dragul acestei idei…În faţa unei asemenea privelişti eventuale, raţiunea stă să tacă…Emoţie, fior, sentiment, entuziasm – toate se trezesc sub impulsul palpitaţiilor unei mulţimi care ar citi pe Kant, Nabokov, Proust, Joyce, Dumas, Playboy, Private, Manual de Silvicultură şi Horticultură, Scheme şi Desene în Industria maşinilor, Dicţionar de Pleonasme etc…

Un mesaj/slogan/apel redactat într-o impecabilă limbă literară, scris însă, într-un execrabil limbaj politic… Încă o încercare idioată de a aduna în piaţă emoţie şi sentimente, prost organizate şi fără o idee concretă a ceea ce vor să facă, încă carne de tun politică pentru un anume tip de discurs. Ca şi marţi, how-how-ul împotriva know-how-ului…

p.s. la Chişinău plouă. „Revoluţia” se amână

idei limpezi in vremuri tulburi – 3

4 NO! ai protestului din Chişinău:

1. No message! Asta s-a văzut încă din seara zilei de luni: era multă emoţie, tristeţe, disperare, pe alocuri lacrimi chiar. Lumânările urmau să fie expresia unei stări zisă „de doliu” (motivaţiile iniţiale ale manifestanţilor). Sentimentul difuz a persistat şi în primele ore ale dimineţii de marţi. Se ştia că se protestează, dar nu se ştia pentru ce. Se ştia împotriva cui, dar nimeni nu cunoştea mesajul de alternativă.

Nu-l cunoşteau nici organizatorii (formal, Ghenadie Brega, Natalia Morari şi organizaţia de tineret a PLDM, depăşiţi complet, conştient sau inconştient, de situaţie). Pentru că  nu era.

Lipsa mesajului deveni vizibilă cam la 1 oră de protest, când banalul „Jos comuniştii!” suna uzat…Mulţimea se afla în aşteptare: nu se ştia ce va urma.

În faţa Preşedinţiei, s-a scandat: „Jos comuniştii!”, „Afară!”, „Refuz-rezist, sunt anticomunist!”, „1-2, 1-2, comuniştii la gunoi!” – lozinci făurite încă de Iurie Roşca (marele absent al protestului de marţi)… Apoi altele „cuminţi” şi impersonale: „Libertate!” (ăsta l-ar fi strigat oricine, chiar poliţiştii şi … comuniştii), „Hoţii!” (un mesaj omnibus şi acesta, semn al crizei de imaginaţie şi al lipsei de pregătire retorică a gloatei)… Când arsenalul de strigături politice a fost epuizat, activii au lansat înjurături: „Muie lor!”… Dincolo de frivolitatea verbală, sau de extazul violării în comun, a unor reguli publice de bun simţ, aceste chemări nu aveau nici un farmec… Violenţa, în opinia mea, a venit ca o consecinţă directă a acestei inconsistenţe verbale – 7 aprilie 2009 nu a lansat vre-un slogan original, demn de aminitirea urmaşilor, nici vre-un cântec ad-hoc sau vreo strigătură caustică.

La un moment, în piaţă existau 5-6 mesaje care concurau între ele: de la unionistul „Trăiască şi-nflorească, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”, apoi „Moldova nu e a lor!”, la statalistul „ Roşca şi cu Vova, ne-au furat Moldova!” sau „Moldova! Moldova!”

Nu exista vreo platformă politică în afara acelui „Jos comuniştii!”. Nici o idee despre alternativă. În nici un moment, liderii opoziţiei, care se aflau în mulţime, nu păreau a şti ce doresc, şi nici a stăpâni situaţia. Petiţia cu revendicări, înjghebată în grabă în piaţă, „pe tanc”, e mărturie a unei crize de idei, mesaje şi viziuni. A fost un eveniment ad-hoc, iniţial conceput ca protest emoţional pasiv, dar care a scăpat din mâinile unor organizatori incompetenţi sau incapabili…

Fiecare revoluţie are o idee. Protestul moldovean nu a avut una. „Jos comuniştii!” nu e platformă politică, ci plan de acţiune, oarecum „împlinit” marţi în stradă…

Altă idee, cea a organizării unor alegeri repetate a fost abandonată de „liderii opoziţiei protestatare” (Vlad Filat, Serafim Urechean şi Dorin Chirtoacă) chiar la intrarea în clădirea Guvernului. La întâlnirea cu Vladimir Voronin aceştia n-au făcut decât să se justifice pentru violenţele stradale (pe care nu le puteau controla sau înfluenţa în vre-un mod), iar argumentul „tătucului” că, până una-alta, la CEC nu e nici o contestaţie din partea vreunui partid de opoziţie, inclusiv a celor care n-au trecut pragul electoral, nu a fost combătut în vre-un fel… Derizoriu… La fel de derizoriu precum faptul că Vitalia Pavlicenco se chinuia să explice unor băbuţe isterice că „Alegerile au fost flasificate pentru toţi, inclusiv pentru cei care nu au trecut pragul electoral.” La întrebarea unui trecător: de ce nu scrieţi petiţii, d-na Pavlicenco a ezitat să răspundă… Oficial, deci, nimeni nu a contestat în vre-un fel desfăşurarea alegerilor… cu exceptia baroneseiEmma, probabil unicul politician onest…

În fine, o a treia idee, „Să-i batem pe poliţişti!” e discreditantă de la început la capăt. Ea nu putea fi privită (cum a şi fost, de fapt), decât ca o tentativă de uzurpare a puterii în stat prin anihilarea autorităţilor tradiţionale de menţinere a Ordinii.

Lipsa mesajului a constituit un bun prilej pentru Putere de a-i imprima  un sens propriu: anti-românism (Am văzut, zice Voronin, sub ce steaguri s-au desfăşurat violenţele…) , anti-statalitate, anti-constituţionalitate, puci, etc… E la discreţia lor… Retoric, victoria e de partea lor… încă… Mai degrabă decât de mesaje centralizate, mulţimea a fost ghidată de zvonuri care circulau abil, mobilizând emoţii sau chiar acţiuni: „Două studente moarte!”, „Doi poliţişti decedaţi!”, „Voronin stă la Aeroport, în aşteptarea unor ştiri din Piaţa Marii Adunături Naţionale. Dacă reuşim, el zboară într-o direcţie necunoscută. Fuge din ţară!”, „Un băiat de la mine din sat a fost răpit de poliţie, să-l salvăm!”, „Un prieten lucrează la MAI, se ştie sigur despre morţi.” (chestia cu morţii a prins chiar şi unele mass-media occidentale, cum ar fi Le Figaro)  – doar câteva perle din folclorul zvonistic al afacerii. Zvonurile au circulat rapid, iar absenţa unui centru care le-ar fi putut infirma sau controla, le conferea un iz de credibilitatea, adică, mulţimea ştie, vede… Unele detalii păreau să confirme zvonurile: câteva fete plângeau, în altă parte se vedeau ambulanţe plecând din 5 în 5 minute… Alte zvonuri au servit în calitate de ghid de acţiuni: „sunt poliţişti în spatele parlamentului, acolo se trage în oameni!” ori „poliţiştii bat fete!”.

Partea veselă a lipsei mesajului: unii distrugători, mergeau în Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt” să cumpere îngheţată, apă minerală, ţigări… Erau, acolo, paşnici, cuminţi, după care se aruncau din nou în iureş.

2. No leader!  Cum e ţara, aşa e şi revoluţia. Adică moldovenească, prost organizată…Spre ora 11.00 a zilei de marţi, puterea, efectiv se tăvălea în stradă. Trebuia doar să se ridice s-o ia cineva… Acel cineva a fost, de fapt, marele absent al „Revoluţiei Moldave 1.0″

La întrebarea „Ce facem?” nu se găsea cineva să poată răspunde. La fel pentru „Ce va urma?” şi altele… Nu a existat, pe durata protestelor, un punct unic, retoric sau geografic în piaţă, conceput ca un centru al revoltelor…

Întâi, până spre seară, adică până spre ora 17.00 (atunci clădirile Parlamentului şi preşedinţiei) se aflau deja în mâinile protestatarilor, nu a existat un control sonor al mulţimii: megafoane sau altceva… Se striga din toţi bojocii (să mai zic, chestia asta este ineficientă în condiţii urbane, la mulţimi de 30-40 mii oameni care strigă, ţipă, fluieră?). Unde erau  megafoanele? Microfoanele? Să fi fost atât de săraci organizatorii/liderii de opoziţie şi restul salvatorilor naţiunii încât să nu poată găsi un megafon ce ar fi acoperit întreaga piaţă?

În al doilea rând, se cerea un individ hotărât care ar fi urcat în copaci, pe stâlpi dacă era nevoie, pentru a ţine sub control mulţimea, a o dirija şi a-i imprima direcţia cuvenită (eh, Iurie Roşca le-ar fi putut preda ceva know-how)… Nu era de găsit. Tentativele lui Vlad Filat de a stăpâni mulţimea au eşuat… Gloata i-a strigat, sugestiv şi chiar cu reproş: „Nu se aude! Nu se aude!”, după care Filat a părăsit scările Preşedinţiei. Era clar, că nimeni nu are vre-un control asupra adunăturii de oameni… Şi mai clar că nimeni nu vrea (nu poate) să-şi asume acest control…

Intervenţiile lui Urechean, Chirtoacă de a calma lumea, nu au avut nici un efect. Ei erau parte din peisajul politic, parte a scenei politice vizate… Şi nici nu aveau stofa morală sau credibilitatea de a face ceva…

Concluzie: nu a existat un lider logistic, moral, politic, retoric sau de oricare alt gen…

3. No power!  Marţi, poliţia a fost paşnică. Suspect de paşnică (Voronin a recunoscut că a abandonat Parlamentul şi Preşedinţia protestatarilor în mod intenţionat – o capcană inteligentă în care mulţimea a căzut din plin). Vidul de putere, format în absenţa laşă a poliţiei a fost rapid umplut de indivizi de diferite vârste şi orientări, care au preluat iniţiativa transofrmând spaţiul cucerit în unul al dezmăţului. Şi dacă, patima arderii parlamentului, poate fi cumva înţeleasă ca fiind o ispită a puterii absolute într-un spaţiu odinioară sacru, un fel de jubilare de după bătălia câştigată, violenţa „activiştilor” care agresau trecătorii (pentru ţigări, băuturi, bani) sau echipajele serviciului de asistenţă medicală urgentă  e de neînţeles… Aducea mult a puşcărie… A stare „naturală”. A anarhism prost înţeles… A ohlocraţie… A orgie…

Puterea mulţimii a fost oarbă, în sensul de absenţă a unei logici şi a unui control… A fost multă violenţă care s-a revărsat, cu mânie, peste perimetrul parlament-preşedinţie, fără un scop anume, provocând distrugeri de dragul distrugerilor…

Concluzie preliminară: poliţia iese prost din această afacere. Dacă a cedat presiunii protestatarilor şi a abandonat poziţiile, nereuşind să apere ceea ce de fapt e misiunea ei, atunci se cere o reformare a ei, o demisie a eternului conducător Papuc şi o reformulare a obiectivelor ei, o revizuire a programelor de pregătire a cadrelor din MAI…

În fapt, poliţia părea nepregătită (intenţionat sau nu): aveau scuturi de o calitate proastă, din tinichea, nu aveau jartiere sau genunchiere, mânuiau prost bastoanele, erau îmbrăcaţi sumar, au fost reperaţi indivizi cu cravată, echipaţi rapid în căşti şi costume…Nu dispuneau de tunuri de apă profesioniste, ci doar de ceva furtunuri împrumutate de la serviciul de pompieri care împroşcau gloata fără a cauza alte efecte decât udatul hainelor şi părului manifestanţilor… Au fost slabi, aparent neputincioşi în orice moment al zilei de marţi… repet, dacă slăbiciunea lor nu era prefăcută, ci chiar adevărată (desfăşurarea ulterioră a evenimentelor pare să infirme această ipoteză), atunci e cam străşnicuţ în ţara Moldovei, când orice mulţime de 5-10 mii oameni poate lua cu asalt Preşedinţia, parlamentul, de ce nu guvernul, primăria şi tot aşa, până la locuinţele individuale… Nu mă simt în siguranţă cu o astfel de poliţie, care cedează rapid unei presiuni a mulţimii…

Pe de altă parte, admiţând că poliţia a acţionat după un scenariu prestabilit, şi funcţia ei s-ar fi rezumat doar la provocarea şi înrăirea protestatarilor, atunci e iar rău pentru că Poliţia, ca garant al ordinii publice şi al statului de drept, a fost folosită, a câta oară, ca prezervativ politic şi instrument pentru realizarea unor scopuri suspecte, ceva cu care ne-am obişnuit, dar care am vrea să se schimbe cumva…

4. No control! Provocatorii, dacă au existat, au acţionat la început reuşind să înfierbânte gloata. Probabil, pe urmă s-au retras: nu era nevoie de ei, hoarda spărgea şi violenta de una singură sub impulsul electrizant iniţial, care s-a declanşat mai târziu ca o lavină… O violenţă ce se auto-reproducea şi auto-multiplica pe măsură ce cădea un bastion sau altul, se răspundea unei provocări (închipuite ori reală) sau alteia… restul, vorba clasicilor, a fost tăcere… şi acţiune necontrolată… Lucrurile au început să se limpezeazscă abia spre seară, după dezastru, când unii idealişti s-au rupt din grupul celor care jefuiau clădirile şi au mers în faţă, unde, ieşiţi din logica fierbinte a evenimentelor, au aflat că liderii Opoziţiei se desolidarizau cu ceea ce ei considerau a fi apogeul revoltei lor juvenile… Demoralizaţi, au mers acasă… Se cuvine o doză mare de respect pentru primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care a încercat în câteva rânduri să ducă mulţimea din clădirile jefuite în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi, în cele din urmă, avu un oarecare succes…

Pe durata întregii zile, mulţimea a acţionat ca o apă furioasă, prinsă în zăgazuri pe care încearcă, haotic, să le rupă… E o minune că au fost lăsate neatinse alte obiecte din zonă: Ministerul Agriculturii, Teatrul Naţional de Operă şi Balet, Muzeul Naţional de Arte Plastice, Cinematograful „Patria”, clădirea Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS), cele câteva pizzerii din zonă etc…

Fără lider, fără mesaj, fără idei, fără control – o sinteză oarecum crudă, dar veridică a „Revoluţiei Moldoveneşti 1.0″. O revoluţie a orfanilor, ca să-l citez pe Dumitru Mânzărari…

idei limpezi in vremuri tulburi – 2

Participanţii.

Tineri de toate vârstele. Predominant 17-25 ani. Studenţi, vizibil, pentru că se mişcau în găşti organizate relativ constante. Băieţi şi fete: unele în blugi, altele în fuste, mai lungi, mai scurte. La început glume. Atmosferă de grătar: mulţi gură cască, adunaţi mai ales pe bulevard, adică undeva în mijlocul gloatei. Strigăte dispersate: „Jos Comuniştii!”, „Afară!”, „Zimbru campion!”. „Trăiască pinguinii!” a strigat un tip de alături, dorind să provoace zâmbete în cercul de fete ce-l înconjura. Reuşi.

Acest tip de protestatar, să-i zicem, protestatarul-indiferent, reprezintă cam 60 % din cei prezenţi. Ei sunt mijlocul de aur: păstrează o distanţă consecventă faţă de vâltoarea evenimentelor, nu se bagă sub tirul de apă sau pietre, privesc oarecum cu indiferenţă. Sunt perfect conştienţi în fiecare moment: participă afectiv doar la unele valuri ale mulţimii, manifestă activism selectiv şi la urale… Interesul îi ţine pe loc: jocul focului, al apei, al puterii oarbe, al gloatei… Imobili din punctul de vedere al dinamicii – se mişcă anevoie, preferă să stea pe loc, pe poziţii bune de unde se vede bine şi nu e pericol…

Altfel de participanţi. Predominant indivizi de 35-45 ani. Ochelari de soare, sacouri negre, din piele. Un prieten mai în vârstă: „Râşniţele astea le văd de prin 1990, sunt prezenţi la toate protestele.” Scrutează atent mulţimea, se ţin deoparte. Nu au un comportament agresiv, dar nici nu încearcă să-şi mascheze curiozitatea. Circulă permanent – uneori trec demonstrativ prin mijlocul unor grupuri de 5-10 alţi manifestanţi. Nu cred că provoacă, probabil le place să sfideze …

Protestatarul-suporter – stă în imediata vecinătate a lucrurilor interesante. De obicei, el nu aruncă pietre, doar strigă, încurajează, bate din palme, aclamează, aplaudă, îmbărbătează. Unele fete din acest grup şterg sângele de pe fruntea unor „combatanţi” cu batitele lor finuţe. Protestatarul-suporter reprezintă, de fapt, pilonul pe care se construieşte activismul celorlalţi: el alimentează emoţional, psihologic şi retoric grupul „activilor”. Deseori, suporterii părăsesc grupul pentru a se ralia „indiferenţilor” sau „activilor”. Mai ales ultimilor. Grupul este nestatornic, flexibil, se mişcă deopotrivă cu logica evenimentelor. De fapt, aveam impresia, că anume suporterii declanşează această logică.

Protestatarul-activ – eterogen, mulţi tineri, minori chiar. Despre ei se ştie totul: aruncă pietre, provoacă poliţia, formează baricade, sustrag scuturi, bâte, epoleţi sau căşti de poliţişti pe care le livrează, patetic, mulţimii de aclamanţi. Se bagă neînfricat sub tirul de pietre, sub şuvoiul de apă, gonesc poliţiştii pe coridoarele Preşedinţiei şi Parlamentului, scot mobilă, aprind ruguri pe care ard prada…În ochii lor e beţia puterii: sunt agresivi, unul cere să i se cumpere ţigări: mulţimea îi aruncă un pachet… Clădirile sunt ale lor: conform unui ritual străvechi, soldaţilor, după asediu, li se permite să jefuiască reduta cucerită. Geamurile sparte reprezintă probe ale „bărbăţiei” lor, fiind deopotrivă mărturii materiale ale unui eroism… spre seară, când „cetăţile duşmane” au căzut, o parte din activi s-a disociat de grup. Au apărut sacoşe, saci, plicuri în care foştii vandali îşi încarcă achiziţiile…

N-am văzut provocatori (poate n-am ştiut să-i identific), dar erau indivizi care ştiau, la fiece moment ce trebuie să facă, cum trebuie s-o facă şi ce va urma. 

 

 

idei limpezi in vremuri tulburi – 1

La închiderea preliminară a ediţiei „Revoluţia moldovenească 1.0″ avansez câteva  gânduri:

Mobilizare.

Întâi pe internet – Facebook, twitter, myspace, sms, alte reţele sociale, chat, skype şi încă o duzină de aplicaţii şi unelte de comunicare electronice, ale căror avantaje sunt evidente: comode, accesibile, instantanee, gratuite…

Comunicarea s-a produs pe orizontală, în mod decentralizat – chiar dacă unele zone (bloggerii şi unii ONG-işti) au activat mai intens, nu a existat în nici un moment vre-un centru unic, dispecerat electronic care să dirijeze distribuţia mesajelor. Acestea au fost preluate benevol şi pe cont propriu de alţi internauţi…

Poliţia a fost depăşită logistic şi moral în orice moment al zilei… Frontul electronic era pierdut mult timp înainte ca bătălia propriu-zisă să înceapă.  

Concluzie:

– protestul a fost un caz fericit de colaborare electronică colectivă, reuşita lui depinzând, în mare măsură, de anumite inovaţii tehnologice circumstanţiale: Mihai Moscovici a iniţiat emiterea mesajelor în engleză, Vitalie Eşanu a propus centralizarea twitt-mesajelor şi utilizarea tagului deja celebru #pman. Intelectul colectiv fu mai abil, mai flexibil, mai competent şi mai eficient. Maşinăria autorităţilor legitime a funcţionat greoi, rigid, căutând, după metoda veche, căpetenii şi lideri, de negăsit, bineînţeles (pentru că nu erau)… În genere, protestul a fost unul tehnocrat, know-how-ul a primat în fiecare clipă deasupra how-how-ului, primul de acest gen în mica noastră istorie… Cineva care va prelua şefia miliţiei (asta dacă Papuc pleacă) are de gândit…

Apoi, prin intermediul telefoanelor mobile – sms, sunete, beep-uri, mms, imagini etc… Într-un moment a căzut reţeaua operatorului de telefonie mobilă Orange. Imediat fură lansate suspiciuni că ar fi vorba de o diversiune, conducerea companiei s-a grăbit să infirme zvonurile, nu cred nici eu că Orange ar fi administrat căderea reţelei, din proprie experienţă ştiu că, atunci când e multă lume adunată grămadă, reţeaua moare. Dovadă e şi faptul că, în afara mulţimii, la 20-30 m distanţă, reţeaua apărea din nou. Zvonul presură, însă, ceva gaz pe focul pasiunii dezlănţuite…

În fine, organizatorii anonimi nu au neglijat nici instrumentele de comunicare tradiţionale: comunicarea face-to-face, găştile de prieteni, solidaritatea de grup… Dimineaţa, pereţii şi panourile din blocul central al Universităţii de Stat din Moldova, erau lipiţi cu afişe ce îndemnau tinerii să iasă în stradă… Unii studenţi, nehotărâţi la început, au mers totuşi spre PMAN molipsiţi de exemplul unor colegi de-ai lor mai activi, fie pentru că era un bun motiv de a o chiuli de la ore… grupurile se electrizau reciproc, până la momentul în care cineva scăpa: „Bărbaţii adevăraţi merg în piaţă!”, după care, gloată eterogenă, băieţi şi fete, plecau spre PMAN…

 

 

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén