blog implicat

Cum Europa e casă doar pentru 26 % din creștinii catolici din lume (284 milioane din 1.1 miliarde), urmatorul papă ar trebui să fie non-European. Poate chiar non-Alb.

Non-europenitatea viitorului pontif mi se pare crucială – catolicismul contemporan marca Ioan Paul al II-leau sau Benedict al XVI-lea (Ratzinger) e prea mult contaminat de punctul de vedere european asupra creștinismului și de dezbaterile teologice din lumea occidentală (Europa de Vest plus America de Nord).

Am citit cu admirație polemicile cardinalului Ratzinger cu Jurgen Habermas în privința secularizării și a locului religiei în lumea contemporană, dar nu cred că teoriile secularizării reprezintă mai mult decît o obsesie europeană. Religiile sînt în revenire (dacă vor fi fost plecate vreodată) cam peste tot în lume iar Europa secularizată devine mai degrabă excepția decît regula.

Mai mult, dezbaterile occidentale cu privire la sensurile secularizării apar ca fiind absolut irelevante pentru milioanele de catolici săraci ce subzistă în aglomerațiile de favelas din Rio de Janerio ori în shanty towns din Lagos, care privesc cu invidie rețelele interpersonale de protecție socială și comunitară organizate cu succes de cultele neoprotestante…

Eu personal aș prefera un papă care ar înțelege să participe la elaborarea și implementarea unor mecanisme de protecție socială pentru săraci, mai ales în condițiile crizei economice și a măsurilor de austeritate pe care instituții precum FMI și Banca Mondială le impun țărilor în criză. Aici experința unor cardinali sud-americani precum Óscar Andrés Rodríguez Maradiaga din Honduras ar fi tocmai potrivită. Acesta a activat pe post de negociator al Vaticanului cu ambele instituții în privința iertării datoriilor Țărilor din Lumea a Treia și e adversar convins al capitalismului de tip neoliberal pe care-l consideră a fi purtător de injustiție și inegalitate.

O reabilitare a teologiei eliberării ar furniza nu doar fundamentele teologico-ideologice ale implicării sociale a Bisericii Catolice ci și mecanismele practice ale realizării acesteia (în temei prin comunidades de base).

Apoi aș opta pentru un papă care s-ar pronunța răspicat pe chestiunea imigrației ca fiind una din problemele majore ale lumii contemporane, un pontif ce ar afirma necesitatea oferirii unor standarde de protecție pentru imigranții legali și ilegali – asistență medicală și legală, asigurare socială minimă. Actualmente imigranții ilegali sînt aproape lipsiți de drepturi atît în țările europene cît și la nivel global. Exemplul mexicano-american al inițiativei Justiție pentru Imigranți! e unul din care Vaticanul ar putea să se inspire.

Mi-aș dori un papă mai puțin sensibil la puritatea doctrinară privind abstinența sexuală în cazul epidemiei de HIV SIDA din Africa, unul care ar legitima oficial utilizarea unor mijloace de protecție precum prezervativele. Măsura, deși oarecum eretică, ar contribui la salvarea a zeci de mii, dacă nu chiar milioane de vieți.

Din păcate, două dintre vocile cele mai respectate ale Bisericii Catolice care au militat de-a lungul anilor pentru tolerarea prezervativelor – Jean-Marie Lustiger și Carlo Maria Martini au murit între timp, primul în 2007 iar al doilea în 2012. Alt suporter al prezervativelor, cardinalul belgian Godfried Danneels, născut în 1933, a abdicat în 2010. În aceste condiții, Kevin Dowling (n. 1944), episcopul diocezei Rustenburg, Pretoria, în Africa de Sud rămîne a fi cea mai cunoscută figură disidentă în sînul Bisericii pe problema sexuală și o oportunitate extraordinară pentru schimbarea la față a Bisericii Catolice.

Bizareria juridico-politică creată în jurul unui mărşuleţ anunţat de Biserica Creştină Adventistă din Moldova, degenerată într-un alt mărşuleţ al majoritarilor ortodocşi) ar fi fost trecută la rubrica confuzii politice  dacă nu era sprijinul „dezinteresat şi patriotic” al Primăriei de Chişinău, Ministerului Afacerilor Interne, Curţii de Apel, adică instituţiile temelie ale statului moldovean, care, cu Doamne ajută!, s-au străduit să bage cât mai multe beţe în roate unei minorităţi ce şi-a disputat dreptul, altminteri perfect legal, de a organiza o întrunire publică într-un loc public…

Că Biserica Creştină Adventistă din Moldova (BCAM, numită din comoditate şi dispreţ, de către ortodocşi sectară) a mizat mai mult pe efectul publicitar decât pe cel organizatoric propriu-zis, pentru ea orice soluţie fiind câştigătoare pentru că o scotea din negura uitării şi indiferenţei, asigurându-i ceva promovare publică gratuită; că Biserica Ortodoxă din Moldova a adunat, din acelaşi motiv publicitar ceva zeci de oameni în aceeşi Piaţă în numele valorilor naţionale netrecătoare era cumva clar: Bisericile, la fel ca şi partidele politice, starurile de cinema şi sportivii lupăt pentru ari şi hectare de spaţiu public…

Neclară a fost însă reacţia  autorităţilor, întâi Primăria de Chişinău, apoi Curtea de Apel  a căror misiune formală se rezuma la a cita imparţial buchia Legii (Constituţia – art. 16 (2) şi art. 32, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 9,10, 11, Legea nr. 26 privind întrunirile publice) care îi aşează pe toţi cetăţenii pe picior de egalitate în faţa Justiţiei, dar care au preferat să se împotmolească strategic în stufăriile “sfintei liturghii”, „sectarilor” şi „majorităţii ortodoxe”.

mă rog, nu e prima oară când justiţia.md e părtinitoare, dar primăria de Chişinău, declarat liberală, intrată cu cai şi purcei cu tot în Alianţa pentru Integrare Europeană, ar fi trebuit să probeze că titlul „liberal” din numele partidului nu e unul de umplutură, ci ar avea ceva consistenţă şi că, autoritatea publică fiind, primăria ar trebui să nu discrimineze cetăţenii municipiului pe criterii religioase, fie ei majoritari sau minoritari…

altfel, ar fi de văzut 2 lucruşoare:

– calitatea dezbaterii privind integrarea europeană a Republicii Moldova este îndoielnică dacă nu chiar proastă cu totul: în pofida persistenţei unui consens quasi-general al societăţii civile, partidelor politice şi cetăţenilor asupra necesităţii acesteia, tonalitatea, intensitatea, pigmentaţia şi structura discursului public pe probleme europene sunt sărace – despre Europa se vorbeşte exclusiv în termeni economici, ca o soluţie de alternativă pentru sărăcia în care s-a înglodat Ţara Moldovei.

Restul ingredientelor europene, combustibilul care furnizează energia de ardere a motorului european: garanţii privind nondiscriminarea minorităţilor din partea majorităţii, toleranţa interetnică şi interreligioasă, dreptul la opinie, respectul pentru opiniile celuilalt, libertatea conştiinţei religioase sunt pur şi simplu trecute cu vederea complice (în acest scandal de rasism religios, presa din Moldova, poreclită pe la nunţi electorale „independentă” a tăcut mâlc, ca o codană în faţa preotului – cele două tribune pro-europene şi pro-democratice Jurnalul de Chişinău şi Timpul de Dimineaţă au continuat să se masturbeze, vajnic, cu stafia lui Iurie Roşca în minte, dezghiocând, cu titlul de mari inovaţii cât de făţarnic este acesta, în loc, să zicem, să semnaleze abuzul autorităţilor sau să ceară, răspicat respectarea Legii )…

Această caricaturizare a procesului de integrare europeană, prin reducerea la o singură dimensiune, aia vizibilă, adică banii, va da, într-un viitor plauzibil, bătăi de cap moldovenilor europeni, care se vor fi trezit trăsniţi că Europa nu înseamnă doar Feta, Măsline italiene, Bere Germană şi Caşcaval Francez pe îndestulate, ci şi ceva obligaţii vis-a-vis de traiul în comun…

– tonul bătăios al Cererii Mitropoliei Moldovei de a limita libertatea întrunirilor prin invocarea unui rol preponderent al Bisericii Ortodoxe în constituirea statalităţii (poate statalităţilor?) moldoveneşti, şi reacţia laşă a Curţii de Apel, cea servilă a Primăriei de Chişinău indică alinieri ideologice de profunzime în spaţiul politic moldovean, care nu coincid deloc cu distribuţiile de faţadă. Mai degrabă decât pe axa stânga-dreapta (de aici şi dificultăţile de sistematizare sugerate de Nicu Popescu), sau pe cea liberalism-conservatism-comunism, ori la limită laic-sacru, partidele politice, Bisericile, societatea civilă (cu excepţia remarcabilă şi fericită a organizaţiei Hyde Park, care a îndrăznit, temerar să se pronunţe împotriva abuzurilor săvârşite sub masca ortodoxă) sunt grupate pe fisura societate închisă – societate deschisă, altfel spus oscilează între o societate cu adevăr absolut şi unic, limitare a drepturilor de exprimare în vederea securizării acestui adevăr unic, monogamie şi omogenitate religios-mitică, unipolară şi societatea deschisă, ca concurenţă a adevărurilor particulare, pluralism cultural şi religios. Surprinzător, aproape întreg spectrul politic moldovean băştinează în solul societăţii închise, construind proiect insulare izolaţioniste de tip naţionalist sau comunitarist, diferenţa între versiunea lights (PL) şi cea full (PCRM) fiind în marja admisibilă de eroare…

Iar dificultăţile abia încep: minorităţile sexuale, cele religioase, şi etnice vor cere tot mai insistent drepturi egale cu cele ale majoritarilor, şi autorităţile vor trebui să satisfacă aceste cereri perfect legitime şi în duh european. Europa încă urmează a fi descoperită!

e mult drum de făcut…

sursa imagine: Centrul de Monitorizare si Analiza Strategica “Moldova Noastra”