blog implicat

Fesvebi (1987), regizat de Karaman Mgeladze (împrumutat de un prieten georgian, subtitrat de el însuși, în ”garaj”).

Un film foarte atipic. Din cel puțin două motive.

Primul, e printre puținele pelicule sovietice/rusești (e făcut în 1987, deci încă consider filmul ca fiind deopotrivă Georgian și Sovietic, și ăsta n-ar fi unicul motiv) ce abordează viața în emigrație dintr-o perspectivă oarecum ”pozitivă”. Alte filme din epoca cu pricina, precum ”Vremea e frumoasă pe Deribasovskaia, plouă din nou în Brighton Beach” (1992) al lui Gaidai,  sau mai târziul ”Fratele -2” (2000) , al lui Alexei Balabanov descriu viața cetățenilor ruși/sovietici din străinătate ca una plină de corupție și degenerare morală. Ca și cum viața ”adevărată” s-ar fi putut desfășura doar la uzina ”Octombrie” sau în colhozul din sat.

Doi, filmul insistă aproape indecent pe rădăcini (”Înălțimea unui copac se măsoară de la rădăcini, nu de la nivelul solului”, zice un erou), pe legăturile primordiale ce leagă un om de un loc, pe dorul de țară ce-l urmărește pe fugar atât în Brazilia, cât și în Paris, pe nostalgia unui emigrant față de un sat în munți pe care nu-l va mai vedea niciodată, pe obsesia față de o limbă și un cântec. Asta contrazice, cel puțin, duhurile la modă ale contemporaneității, cu declarațiile ei despre deteritorializare, rupere a omului de loc, abundența relațiilor impersonale și dezagregarea comunitîților tradiționale.

Fesvebi intră deci în categoria filmelor fundamentaliste (în sensul foarte bun al cuvântului).

Văzut din 2012, Fesvebi are pe alocuri un aer prea patetic.

Dar asta constituie problema mea, nu a filmului.

Eu m-am umplut de scepticism și oarecum m-am decentrat în raport cu Patriile mele, dar filmul păstrează încă prospețimea unei pasiuni pentru un centru spiritual al lumii – țara natală.

Apoi, e o lucrare despre un dor tăcut, adică despre o tăcere.

Rătăcit prin filmele lui Jean Vigo…Am pornit după două referințe: Andrei Tarkovski care menționa undeva că alături de Parajanov și Felini, Vigo ar fi un ins căruia i-ar datora mult. A doua cărărușă venea dinspre Truffaut care ar fi împrumutat, zice discul Criterion Collection cu Les Quatre Cents Coups, întreaga scenă a călătoriei elevilor și instructorului lor prin oraș…

Jean Vigo este și protagonistul unei biografii amare – tatăl său, Eugeni Bonaventura de Vigo i Sallés, anarhist catalon, a fost strangulat în temnița Fresnes, iar Jean însuși moare de tuberculoză la 29 ani, în 1934.

À propos de Nice (1930, 25 min). Operatorul este Boris Kaufman, fratele lui Denis Kaufman (cunoscut mai ales ca Dziga Vertov) și al lui Mihail Kaufman,  operatorul lui Vertov în «Человек с киноаппаратом».

 O frescă detașată și completă a vieții în Nice, anii 30. Genul se cheamă simfonie urbană (city simphony).

Completă pentru că adună deopotrivă bogați, muncitori sărmani, tanti sărace, copii chinuiți, inși libidinoși, odihnă, muncă, sudoare, poftă, soare, mare, senzualitate, fețe chinuite, chiloți, erotică, mizerie. Nimic nou pentru anul 2011. Întoarcem roata cu 80 ani. Era nou.

Reținut scena aia remarcabilă cu camera ce dezbracă în secvențe o femeie sub ochii pofticioși ai unui vulpoi bătrân.

p.s. filmul poate fi văzut pe archive.org.

Stalag 17 (1953). Lagărul de concentrare ca un spațiu butaforic. Fascismul ca circ. Clovni, sexualitate intensă și multă (cumva mă miră că filmele sovietice despre lagărele de concentrare naziste nu abordează deloc tema sexului, ca și cum deținuții sovietici ar fi supraviețuit în lagăre doar cu grija pentru biletul de partid), fasciști glumeți care zâmbesc la hohme și nu se apucă de pistol, o adunătură de prizonieri care citesc din Mein Kampf pentru a deveni buni fasciști, adică să se re-educe, că așa e misiunea oficială a lagărului.

Pickup on South Street (1953). Conține o replică memorabilă. ”Are you waving a flag at me?” Rom. Agiți drapelul în fața mea? Istoria unui hoț de buzunare ce ajunge, urmare a unei serii de întâmplări hazlii și ridicole, să ajute poliția la prinderea unui activist comunist ce încearcă să transmită sovieticilor secretul bombei atomice (aluzia la soții Rosenberg e pe față). Mai e și monologul excelent al eroinei Moe Williams (interpretată de Thelma Ritter). Ca supliment intelectual vine detaliul că la difuzarea filmului în Franța distributorii au tăiat orice referință la comunism. Cenzura politică (Franța avea un partid comunist puternic și intolerant) a transformat un mare film într-o peliculă de nimic.

The last detail (1973). Povestea a doi marinari ce îl escortează pe un al treilea spre pușcărie și care decid că drumul dinspre Virginia spre North Hampshire poate fi presărat cu experiențe plăcute: bere în Washington, o abatere spre casa din Philadelphia a escortatului ca acesta să-și vadă mama, un bordel în New York, că viitorul pușcăriaș nu cunoscuse încă femei, barbeque într-un parc înzăpezit din Portsmouth. Spre final cei trei prind că mica lor escapadă n-a fost decât o anomalie, și că restul vieții lor și-l vor petrece în pușcării diferite: unii în armată, alții în temniță.

Cultura rusă mi-a făcut mult bine. Recent m-a apropiat de un coleg american care-i fascinat de filmul sovietic, învață de zor limba rusă (cu cartea) pentru a le putea privi în original și regretă că Mosfilmul și Ministerul rus al culturii nu fac prea multe ca să traducă pentru lumea mare filmele sovietice în limba rusă…

Prietenul cu pricina mai și lucrează pentru a-și câștiga o viață la unul dintre cinematografele din Fairfax, unul mai special pentru că se străduie să bage în programul curent măcar un film european sau străin.

Azi ne-am dus să privim ultimul film al lui Almodovar La piel que habito (The Skin I Live In) care a avut premiera americană zilele astea.

Citisem niște cronici din primăvara, pe când pelicula rula în cadrul Festivalului de la Cannes așa că aveam în minte niște jaloane ale filmului. Știam că Almodovar a adaptat cum i-a venit un roman horror al unui prozator francez. Mai știam că revine Antonio Banderas pe post de actor principal. Mai știam că filmul e bun.

Acum pot spune că e chiar excelent.

Întâi din cauza un minimalism al violenței explicite – pe toată durata filmului răsună doar 3-4 împușcături și are loc o scenă de semi-viol. Restul violenței, de care mustește filmul, e înscrisă invizibil în detalii neutre precum sala de operație, dialogurile dintre medic și pacientul său, pereții albi ai camerei în care Vera/Vicente își petrece zilele, în dexteritatea înfricoșătoare cu care medicul Dr. Robert Ledgard mutilează vieți și poartă războaie personale cu întreaga lume… Un horror sanitizat, lipsit de exhibiționismul obișnuit al cadavrelor și/sau părților de cadavre. Pe alocuri acest horror este chiar dulceag mai ales când se dizolvă în scene de dragoste și țâțe în prim plan.

Ar fi apoi de urmărit un fel de banalitate a răului care refuză să ia formele monstruoase obișnuite cu psihopați, tipi asociali și urcă pe corabia respectabilă a unei tragedii personale cu care ar empatiza fiecare – pierderea soției într-un accident rutier, și a fiicei într-o serie de catastrofe psihologice ce urmează acestui nefast accident rutier. În marea sa durere, Robert Ledgard (Antonio Banderas) consideră că lumea îi e datoare cu o fericire și deci ar avea justificarea morală să intervină la fel de aleatoriu în viața altor oameni…Ceea ce și face – transformă cu ajutorul chirurgiei un băiat într-o femeie ce reprezintă copia exactă a soției sale…

Ledgard are un motiv bun de a face rău.

Așa încât Marele Rău se acumulează în film din mici rîulețe și surse întîmplătoare – nu e vinovat Vicente că fiica doctorului Ledgard are probleme psihice și deci nu poate intra în relații normale cu semenii ei, nu-i nici Ledgard vinovat că soarta i-a răpit soția, apoi fiica…

Un film despre cât de accidental e uneori drumul dinspre bine spre rău…

Recenzii:

Roger Ebert

Michael O’Sullivan (the Wasshington Post)

și altele adunate pe Rottentomatoes.com