O impresie subiectivă: preţurile cele mai mari se afişează, la Chişinău, nu în centrele comerciale sau în lanţurile de supermarketuri pentru clasa mijlocie ci…în preajma spitalelor.chiar dacă în Piaţa Agricolă Centrală un kilogram de varză se vinde deja la preţul de 2 lei 50 bani, iar precupeţii de la reţeaua Nr.1 sau Fidesco nu îndrăznesc să bage un preş mai mare de 3 – 4 lei, târgoveţii de lângă Spitalul pentru Copii de lângă Cinematograful „Gaudeamus” (aflat chiar în vecinătatea Ministerului Sănătăţii) nu se ruşinează să afişeze un preţ de 5 lei (pentru zilele lucrătoare) şi 5-6 pentru week-end. Un săpun obişnuit, ce poate fi cumpărat în oraş la 2 lei bucata, aici face 4 sau chiar 5, pentru că vânzătoarele uneori nu prea au mărunţiş pentru rest. La spitalul Clini Republican e aceeaşi poveste: o apă minerală procurată pentru un bolnav te uşurează de 2-3 lei în plus, o pâine e vândută cu un adaos comercial de 30-40 %, iar laptele, produs preţios pentru redresarea oricărui pacient e un lux care se vinde la un preţ cu 3 lei mai mult (uneori asta face cam 50% mai mult) decât în zonele ne-spitalice ale oraşului. Aceeaşi situaţie şi la Centrul Mamei şi al Copilului (Codiţa), la Spitalul Cardiologic, la Spitalul Municipal Nr. 1…

Altă impresie subiectivă: peisajul gărilor din Europa de Est (Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria, România) are, pe lângă fonul local, un element comun – speculanţii individuali, de obicei, birouri exchange ambulante, care vând/cumpără valută de la călătorii abia sosiţi în oraş la un curs derizoriu (minus 2-3 lei la dolar la cumpărare, plus 2-3 dolari la vânzarea valutei). Aceşti tipi, oarecum transnaţionali – ai senzaţia că sunt aceeaşi la Chişinău, Bucureşti sau Sofia, alcătuiesc reţele bine sudate (nu se trădează reciproc în faţa poliţiei cu care de altfel se înţeleg de minune, în sensul că o cumpără cu succes), mobile (ştiu să dispară rapid, la ţanc şi cu pierderi minime), foarte persuasive (ştiu să convingă). Îi vezi de obicei la ieşirea din gară, cum stau cu teancuri de bancnote în mână, cântărind din ochi peştele care se vrea momit…

Ar mai fi şi alte observaţii – pe aceeaşi lungime de undă: reţetele de slăbire, serviciile de magie şi ghicit, tot felul de cărţi cu soluţii miraculoase: toate sunt construite după un algoritm identic – au ca pilon ideologic şi instrumental valorificarea resursei psihice numită necunoaştere. În fond, atât vânzătorul de săpun, citrice şi apă de lângă un spital oarecare, şi vânzătorul de valută de la ieşirea din gara feroviară mizează pe ignoranţa cumpărătorului.

Nu e vorba de ignoranţă în sens de prostie sau nebunie – nu au fost atestate cazuri când aceşti târgoveţi ar fi obligat vre-un trecător, cu forţa sau apucându-l de păr, să le cumpere marfa. Actul cumpărare-vânzare este perfect benevol, nonviolent şi raţional – cumpărătorul ştie ce vrea şi vrea anume acest produs. Ignoranţa ar fi aici necunoaşterea normală şi firească a locului, contextului geografic sau geografia valutar-bancară a oraşului. Vânzătorii din jurul spitalelor mizează pe vizitatori/rude/prieteni ale bolnavului ce vin din provincie să-şi vadă pacientul şi decid să-l îndulcească cu ceva (cine e nebunul să cumpere o apă minerală tocmai din sat când aceasta se vinde chiar la intrarea în spital?), indivizi care nu cunosc prea bine distribuţia geografică a preţurilor în oraş sau care nu prea au timp pentru o asemenea cunoaştere a urbei, cumpărătorii de valută ieftină folosesc acelaşi atu, atunci când vând valută la un preţ mizer unui turist care nu ştie că la 50 m de el se află o bancă comercială unde se pot efectua schimburi valutare corecte, la un curs rentabil, aproape de cel oficial.

Ignoranţa, necunoaşterea, iraţionalitatea sunt trăsături la fel de legitime (dar neglijate de economics-ul oficial) ale lui homo oeconomicus şi vând (creează venit, capital, rentabilitate) la fel de bine ca raţionalitatea, cunoaşterea calificată a opţiunilor/alternativelor şi alte caracteristici de manual. Cred că Keynes, Schumpeter, von Mises şi alţi economişti ar trebui să-şi dea palme că nu au prevăzut această resursă preţioasă, un combustibil bun, poate chiar un perpetuum mobile al economiei de piaţă în varianta sa locală. Un fel de capitalism cu faţă umană, prea umană chiar – un umanism brutal, aproape cinic.