Feb 13 2009

nesimtit sau nesimtitor?

Vitalie Sprînceană

Vineri, să fie vreo două ceasuri trecute după amiază. Aştept un troleibuz la staţia Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfânt. Vine un 10. Exact ceea de ce am nevoie. E aproape gol. Urc, ajung la mijlocul troleului şi mă aşez comod pe unul din scaunele de lângă fereastră. Troleul e unul din alea cu un rând de scaune, generos pentru cei de vor merge în picioare… Urmează să cobor abia la Gheorghe Asachi, adică am în faţă vreo 40 min de călătorie plăcută, cum îmi promite vocea din difuzor… Scot o carte din geantă – ar fi păcat să irosesc atâta amar de timp ascultând bârfele vecinilor, ringtoanele telefoanelor mobile, discuţiile inutile despre femei, exclamaţiile: vezi automobilul ăsta, o sa-mi cumpăr şi eu unul etc…

Cobor în lectură: cartea este captivantă…

Mă trezeşte din moţăiala literară o voce stridentă:

– Tinere, chiar atât de nesimţit eşti, încât să nu vezi că femeia e gravidă, i-o fi greu sărmanei, oferă-i loc…

Îmi sunt necesare ceva secunde pentru a pricepe că adresarea mă viza, desprind ochii din carte: între timp troleul s-a umplut, puţinele locuri pe scaun au fost ocupate de cetăţeni foarte avantajaţi din punctul de vedere al vârstei (oamenii neciopliţi le zic persoane în etate), eu, unicul tânăr cu scaun, şi deasupra mea o tanti drăguţă, probabil gravida, care îmi aruncă priviri fâstâcite.

Mă ridic, bâiguind un „Mă scuzaţi”, arunc cartea la lor în geantă, mă apuc de bară şi călătoresc mai departe…

Dar tanti poliţistul moral nu consideră accidentul încheiat. Crede că trebuie să pună punctul pe i, nu atât pentru mine, cât pentru gloata de tineri/tinere ce stau în troleu, în picioare. E un bun prilej pentru o lecţie etică gratuită:

– Tineretul ăsta s-a destrăbălat cu totul… Să nu cedezi locul măcar gravidelor, uite asta da neobrăzare. Ce vremuri, ce impertinenţe… Încă se dă inteligent, auzi, citeşte…

Înţeleg că ultimele bucăţi retorice îmi sunt adresate, de aia intervin calm:

– Doamnă, chiar citeam şi de aia nu am avut timp/chef/neobrăzare să casc gură în uşa troleului să văd cine urcă şi dacă e gravid/olog/bătrân/calic sau nu…Gândesc că nu-i deloc onest să spionez intrarea, burţile sau picioarele oamenilor…

Femeia tace un moment, e în dificultate. Argumentul ei, nevederea mea, a fost luat în şuturi, altul n-are, dar vrea să zică ea ultima replică…La următoarea staţie cobor urându-i drum bun, ea, în căutarea unor noduri de care s-ar apuca, mă petrece cu o privire rugătoare, adică, mai rămâi, ne e atât de vesel împreună…

Cred că avea, în felul ei, dreptate. Şi eu posedam o bucată bună de adevăr…

Din punctul ei de vedere, ţinuta morală presupune un soi de activism – morala nu trebuie să fie pasivă, ci din contra: militantă, energică, vigilentă. Pe alocuri, această vigilenţă cere o bună doză de insolenţă… Cu scuze ca ale mele (n-am văzut, n-am auzit) se poate justifica orice, inclusiv o crimă…

Eu gândeam că sunt în drept să cer o bucată de zonă personală în acel spaţiu public, o parcelă de intimitate temporară (30 min) pe care s-o lucrez în tihnă… Cartea nu era o scuză, ci o altă lume care mi se deschidea treptat ademenindu-mă în spaţii necunoscute…