alegere

Multi sunt vocati, pauci vero electi” – cu ceva imaginaţie, dictonul latin, a cărui semnificaţie în limba derivată este „Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi“, ar putea servi pe post de slogan al unei Academii de Ştiinţe, partid politic (la ei, că la noi alegerea se face de obicei pe alte criterii), Uniune a Scriitorilor, club de şah, grup select, victorină a erudiţilor, echipă de fotbal (cu renume, trofee, în primul rând externe, ca să nu plângem, vom trece cu vederea campionatele ex-socialiste, adevărate maratoane a servietelor cu dolari şi a meciurilor negociate), pe scurt, ar fi o bună platofrmă ideologică pentru unele tipuri de asociaţii colective care introduc/promovează/practică o anumită ierarhie a competenţelor şi abilităţilor…

N-am găsit-o însă în nici unul din locurile menţionate, nici la intrarea în parlament sau guvern (vorba cântecului Se ştie… mecanismul intrării/ieşirii în/din legislativ/executiv). Am prins-o însă într-un loc în care ierarhia ar trebui să lipsească: Cimitirul din strada Armenească.

Nu ştiu cum sună faza cu „alesul” şi nu am idee cum ar putea fi ea legată de uniformitatea şi obligativitatea individuală terifiantă a morţii. Pentru că „toţi cu o moarte suntem datori” şi pentru că „moartea nu ocoleşte pe vlădică, nici pe opincă” grămezile de pământ ce înseamnă cumva locul odihnei noastre de veci ar trebui să fie la fel de rece/sumbru/veşnic/trist/tragic/aiurea pentru fiecare. Mă îndoiesc că cel chemat şi ales se odihneşte mai bine decât cel chemat dar neales, sau nechemat şi neales sau…

Mă rog, cimitirul poate fi citit prin diverse grile: sociologică (studiază modul în care moartea şi morţii sunt utilizaţi în viaţa curentă – surse legitimatoare, zei cu făptură umană, amplasarea sociopolitică a cimitirelor – intra sau extra muros – în centrul sau periferia oraşului), antropologică, politică (statul este primul care triază morţii importanţi şi-i bagă în circulaţie – bancnote, monumente, patronat spiritual etc). Încerc să postulez posibilitatea unei lecturi a morţii din perspectiva prostiei şi a inepţiilor… o asemenea abordare ar avea ca material de studiu diversele manifestări ale năzuinţei spre alteritate şi diferenţă (prost înţelese) aplicate/proiectate asupra morţii de către vii, dar şi de către unii morţi, care, încă fiind în viaţă bronează/cumpără locuri prestigioase de înmormântare şi construiesc cavouri/monumente kitschoase…

Ironie a sorţii – victorie deplină a „umanismului”: dacă moartea nu poate fi abolită, atunci e bine că măcar o putem vinde/cumpăra la kilogram, metru pătrat, stradă principală etc.