M-am obișnuit să fiu, pentru străinii care vizitează Moldova, ghid pentru Transnistria. E destul de aproape (doar 2 ore cu microbuzul de la Chișinău), știu limbile și am un interes aparte pentru procesele din regiune (despre care, în cealaltă parte a timpului, nu afli prea multe în Moldova: există o indiferență totală la Chișinău față de Transnistria și viața cotidiană de acolo).
Merg deci pentru că îmi place.
Majoritatea vizitatorilor vin deja cu ceva cunoștințe pre-existente despre Tiraspol, regim, războiul din Transnistria (majoritatea cunosc mai multe despre Transnistria decît despre Moldova!). De obicei atitudinea față de Transnistria e una de fascinație: faptul de a fi un stat nerecunoscut în ditamai Europa, de a fi, cel puțin la nivel declarativ, o rămășiță a fostei lumi sovietice adaugă un fel de fascinație a unei Americi nedescoperite încă.
E desigur o atitudine orientalistă – vizitatorul ce vine din peisajul bine ordonat al lumii vestice crede că ajunge într-un teritoriu încadrat într-un regim temporal special (pre-modern), unul scos din istorie, separat de evoluția politică și economică a lumii (în fapt, o simplă excursie la cel mai obișnuit magazin ar distruge acest mit: asortimentul de mărfuri în Tiraspol, Chișinău sau Kiev este același – Camel, Snickers, Orbit, Colgate, Chupa Chups etc, semn că globalizarea economică nu ține cont de convenții politice).
În frecventele călătorii am întîlnit două abordări orientalist-utopice ale Transnistriei.
Prima construiește, tipic, Transnistria ca un fel de Mosfilm în aer liber, muzeu al realității sovietice sub cerul deschis, cu Lenin, cu tancuri, cu foc veșnic, cu siluete ale unor fabrici și uzine etc. În această abordare Tiraspolul reprezintă un ghețar rupt din URSS-ul anilor 80 și conservat așa cum a fost. Călătorii care caută această utopie (de obicei tineri stîngiști occidentali care n-au prins o zi de URSS dar ”își amintesc” din varii lecturi despre realitatea sovietică. Transnistria e, în acest discurs un teritoriu virgin pre-capitalist, un focar de rezistență împotriva globalizării și economiei de piață, o ultimă rămășiță (mică dar mîndră!) a Marelui Vis al Societății Juste.
A doua utopie, ceva mai puțin ancorată în proiecția unui trecut imaginar peste un cotidian ”exotic” a apărut recent și am început să o aud abia abul trecut. Un prieten german mi-a spus că a auzit de la alți colegi că Transnistria ar fi un fel de rai pentru biciclete.
Motivul, l-am întrebat eu?
Păi, lumea zice că nu-s automobile acolo, că străzile sînt cam pustii și deci este spațiu berechet pentru biciclete.
Cum ar veni, zona ar fi ”pustie”, ”nelocuită suficient” iar asta tocmai o face atractivă pentru comunitățile de bicicliști și adepți ai traiului eco din regiunile supraaglomerate ale lumii occidentale.
…Bineînțeles, la nivel faptic ambele utopii sînt false. Dar poveștile pe care ele le-au generat circulă și atrag noi și noi vizitatori spre Tiraspol.