Merg cu autobuzul spre un prieten ce stă în alt oraș. Casa lui se găsește chiar la ieșirea de pe autostradă, la un kilometru de stația precedentă (dinaintea autostrăzii) și  la un alt kilometru de stația următoare. Așa se face că administrația transporturilor nu a putut să gîndească o stație intermediară așa încît trebuie să merg acel kilometru. Întreb șoferul dacă poate cumva opri lîngă strada prietenului. E o doamnă foarte drăguță ce-mi lămurește că e interzis, că nu are stație, că trebuie să treacă de pe banda doi pe unu după intersecție, dar că va încerca dacă nu vine vreo mașină în spate. Am noroc cu mașinile din spate – nu se vede niciuna. Lateral este doar una și iar am noroc, îmi sugerează șoferița.
– Doar să-i fac semn că vreu să trec pe banda lui și să-mi cedeze trecerea.
Încearcă să-i facă semne șoferului din automobil. Acesta însă scrie sau trimite ori citește mesaje la telefonul mobil. Stă cu ochii în telefon. Semaforul e încă roșu, noi mai așteptăm. Mă alătur și eu pantomimei – fac semne. Șoferul din automobil stă tot cu ochii în telefon. Doar uneori ridică scurt din sprîncene ca să vadă dacă culoarea semaforului nu s-a schimbat.
Cînd se schimbă, își scoate ochii din telefon și cotește, fără să se uite prin părți…
Îl așteptăm să treacă, trecem în spatele lui, el se uită nedumerit (ceva de genul, de ce n-ați spus?) după care șoferița mi se plînge:
– E oribil cu textingul ăsta. Șoferii nu mai comunică între ei. Vrei să faci o manevră sau ai o urgență și n-ai cui să te adresezi: la semafoare toți stau cu ochii pironiți în ecrane. Probabil trimit mesaje despre cum conduc ori cum stau la semafor…