Istoria rezistențelor-disidențelor moldovenești în socialism ar fi mult mai completă (și mai veridică) dacă optica ar trece, dinspre cele cîteva grupuri de intelectuali (a căror absență, pe frontul rezistenței, e notorie) spre masele anonime de muncitori și țărani care au subminat, zi de zi, oră cu oră, sistemul prin acte de sabotaj (furatul din proprietatea colectivă, chiulitul la muncă), prin acte politice (cum e negocierea, mai ales la sate, a unor sfere autonome – biserică oficială și neoficială, tradiții – pe care partidul le tolera pentru că nu avea încotro) și prin boicoturi simbolice (transformarea sărbătorilor socialiste în prilej de făcut chef cu bere și mici). Adunate laolaltă, aceste milioane de acte mici de insupunere-rezistență-negociere au contribuit probabil mai mult la dizolvarea sistemului decît ascultatul clandestin al Europei Libere sau cele două-trei pamflete mai vocale…
Deloc întîmplător, și în Moldova independentă aceste mase (tăcute și invizibile) acționează imprevizibil și de cele mai multe ori chiar împotriva eforturilor ”modernizatoare” ce vin dinspre centru, atît dinspre autorități cît și dinspre elitele intelectuale.
Politicienii doresc ca țăranul moldovean să se transforme peste noapte în fermier elvețian. Intelectualii îl vor fie creator de identitate civică fie descendent direct din Burebista și Mihai Viteazul.
Iar țăranul își are agenda lui. De supraviețuire. Cu negocieri. Cu piciorul în prag. Cu politețe ostentativă pentru ”oamenii de la Capitală” a căror opinie o aude dar n-o crede și n-o respectă…
Așa e și în viața religioasă. Țăranul moldovean își negociază și acolo o zonă considerabilă de autonomie. Ortodoxia, adică obsesia cu setul de reguli, atît cea religioasă, cît și cea politică, e caracteristică doar intelectualilor.