Fesvebi/Radacini (1987)

Vitalie Sprînceană

Fesvebi (1987), regizat de Karaman Mgeladze (împrumutat de un prieten georgian, subtitrat de el însuși, în ”garaj”).

Un film foarte atipic. Din cel puțin două motive.

Primul, e printre puținele pelicule sovietice/rusești (e făcut în 1987, deci încă consider filmul ca fiind deopotrivă Georgian și Sovietic, și ăsta n-ar fi unicul motiv) ce abordează viața în emigrație dintr-o perspectivă oarecum ”pozitivă”. Alte filme din epoca cu pricina, precum ”Vremea e frumoasă pe Deribasovskaia, plouă din nou în Brighton Beach” (1992) al lui Gaidai,  sau mai târziul ”Fratele -2” (2000) , al lui Alexei Balabanov descriu viața cetățenilor ruși/sovietici din străinătate ca una plină de corupție și degenerare morală. Ca și cum viața ”adevărată” s-ar fi putut desfășura doar la uzina ”Octombrie” sau în colhozul din sat.

Doi, filmul insistă aproape indecent pe rădăcini (”Înălțimea unui copac se măsoară de la rădăcini, nu de la nivelul solului”, zice un erou), pe legăturile primordiale ce leagă un om de un loc, pe dorul de țară ce-l urmărește pe fugar atât în Brazilia, cât și în Paris, pe nostalgia unui emigrant față de un sat în munți pe care nu-l va mai vedea niciodată, pe obsesia față de o limbă și un cântec. Asta contrazice, cel puțin, duhurile la modă ale contemporaneității, cu declarațiile ei despre deteritorializare, rupere a omului de loc, abundența relațiilor impersonale și dezagregarea comunitîților tradiționale.

Fesvebi intră deci în categoria filmelor fundamentaliste (în sensul foarte bun al cuvântului).

Văzut din 2012, Fesvebi are pe alocuri un aer prea patetic.

Dar asta constituie problema mea, nu a filmului.

Eu m-am umplut de scepticism și oarecum m-am decentrat în raport cu Patriile mele, dar filmul păstrează încă prospețimea unei pasiuni pentru un centru spiritual al lumii – țara natală.

Apoi, e o lucrare despre un dor tăcut, adică despre o tăcere.


Leave a Reply

CommentLuv badge