O colegă, ce s-a născut și a crescut în Alabama, regiunea măturată luna asta de tornado, a făcut zilele trecute o vizită acasă, să-și vadă prietenii, părinții și să dea o mână de ajutor la diversele operații de salvare, îngrijire și asistență ce se desfășoară în zonă.
Povestește despre tornado. Zice că, contrar a ceea ce crede lumea, un tornado nu reprezintă un val sau un front uriaș de vânturi ci niște fuioare ce se mișcă impredictibil și neuniform. De exemplu: pe strada ei, o parte a uliței a fost făcută una cu pământul cu locatari cu tot. Cealaltă parte, inclusiv casa părinților, a rămas intactă. Văzută de pe satelit, calea pe care tornado și-a tăiat-o spre inima țării seamănă foarte mult cu o pârtie de zăpadă iarna: uneori e dreaptă, alteori cotește sinuos, și mai alteori se întoarce la dreapta/stânga fără motiv.
Mai spune că, din nou contrar aparențelor, supraviețuitorii nu-s foarte bucuroși că au scăpat. Apare, zice ea, printre oameni, o vină a supraviețuitorului, mediată și structurată mult de religiozitatea extremă a locului. De ce, se întreabă cei de au ieșit cu bine din infernul de vânt, John de peste drum, un creștin atât de minunat, credincios și bun a fost săltat, iar eu, așa cum mă știu, am fost cruțat? Ce merite aș avea eu și dacă nu cumva ar fi fost mai bine să pier cu toată lumea asta împreună?
Dar Dumnezeul de sus e la fel de taciturn și mut precum a fost dintotdeauna, chiar în clipele bune.
sursa imagine.