toate drumurile duc la fitness

Vitalie Sprînceană

Când mergi în America, mă avertiza un prieten mult mai umblat prin lume, ajungi neapărat și la sala de gimnastică. S-ar putea să fie o dorință, necesitate ori chiar o chestie ce vine împotriva voinței tale, dar fii sigur că se întâmplă.

Cum se poate asta, făceam eu a mirare, știindu-mă un ins ce îmi construisem un cult la care țineam foarte mult – cel al unei diferențe fundamentale și deci de neînvins între corp și spirit, în cadrul căreia îmi afișam explicit preferințele pentru cultivarea continuă a ultimului și neglijarea suverană a primului? Nu mă duc nici legat, decât doar să văd ce și cum funcționează, cum ar veni ca parte a procesului de cunoaștere a lumii noi, dar nici o concesie în plus corpului.

Când încă ai în față aniversarea a 30-a, organismul înseamnă de obicei o rezervă inepuizabilă de energie și forță ce nu trebuie muncite, ci vin din oficiu…

Totuși am ajuns. Chiar foarte devreme, trebuie să recunosc. Nu neapărat din vreo obligație, nici măcar forțat, dar oricum, într-un sens foarte general, pot spune că am fost mânat la sala de gimnastică. Lista completă a etapelor arse și a bătăliilor interne purtate, unele câștigate, altele pierdute, ar fi prea lungă și nici n-ar constitui, cred, mai mult decât o configurație specifică și subiectivă a unor situații, întâmplări și stări de fapt ce ar avea un grad redus de repetabilitate. Dintre toate, un șir aleatoriu: întâi, o lipsă cronică de mișcare, viaţă tipică de student (lecturi, lecții, dormit, scris, uneori, în calitate de condiment, filme), dar și dominația aproape absolută a automobilului ca ideologie a mișcării, acută mai ales în orașele mici, care face ca instituțiile necesare (magazine, ateliere, centre de divertisment…) să fie situate în afara orașului sau departe de centrul acestora, iar asta se traduce în utilizare constantă a autobuzului – automobilul comun al bugetarilor și vulnerabililor… Vinovată e și presiunea socială difuză pro-fitness, ce poate fi reconstituită după o multitudine de semne: aglomerații de joggeri (alergători-amatori) ce pot fi zăriți oriunde – pe străzi, în parcuri, pe Mall-ul din fața Casei Albe, în aglomerările de pe Manhattan, în căldura sufocantă a Arizonei sau a Californiei, ori în vântul rece al Bostonului, bombardamente publicitare și imagistice cu o proveniență diferită (reviste, filme, TV) ale societății cu tipi atletici, bine făcuți, etern tineri, ce sugerează o nemurire atât de accesibilă. În fine, mai e la mijloc și un fel de rușine a Americii – aceea de a avea mâncare ieftină, consistentă și multă, care distribuie uniform caloriile de-a lungul corpului, iar grăsimile cu precădere la burtă și șolduri. Adunate grămadă într-o foame cronică de mișcare, aceste motive reprezintă o rațiune suficientă pentru a deveni prieten al fiarelor și aparatelor îngrămădite în sala de gimnastică.

Prima mea întâlnire cu fitness-ul american stă sub semnul unui bătrânel – unicul frecventator al sălii în acea dimineață călduroasă de iulie. Uscățiv și firav, cu o cârjă în care-și sprijinea anii și bolile îngrămădite în corp, insul trăgea avan de niște lanțuri la capătul cărora stăteau agățate ceva greutăți. 10-20 kg, nu mai țin minte. Se citea o îndârjire crâncenă în acea tragere și, mai ales, în speranța care o alimenta (ulterior aveam să văd și să admir excesul acesta de speranță, ce nu se epuizează nici după 60-70 de ani la alți bătrâni și bătrânele care, culmea, veneau la bazin pentru a învăța să înoate). Bătrânețea, m-a învățat îndârjirea americană, vine întâi ca o chestiune de suflet, apoi ca una de trup…

În contrast profund cu presiunea oarecum enormă și cumva autoritară pentru fitness ca ocupație, conceptul ce stă la originea practicilor de fitness sfidează prin sensul și limitele sale libertine. Însuși cuvântul fit, din care s-a întrupat practica fitness-ului, poartă încărcătura a vreo 10 sensuri distribuite aproximativ egal în trei părți de vorbire: verb, adjectiv și substantiv, de la a pregăti prin competent sau a se potrivi până la a furniza/a echipa. Polisemia zidește un spațiu al frontierelor deschise, deopotrivă din punctul de vedere al absenței unor parametri tehnici și fiziologici finali (fitness-ul nu încetează când ai atins o anumită dimensiune a mușchilor bicepși), dar și din perspectiva inexistenței unui standard social acceptabil de fitness (adică reguli ce ar postula că a merge la sală de 2 ori pe săptămână e rău, de 3 ori e bine, iar de 4 ori e chiar minunat).

Granițele deschiderii sunt formulate în mod haotic de modelele concurente ale spoturilor publicitare, până la un punct, apoi de o etică a proiectului personal numit „aspect fizic” (un capital important în societatea imaginii), de o modă aspectuală a eroilor zilei, culeși din filme sau de la TV, de alta a unui „a face ceva” distribuit difuz.

O traducere comprehensivă a termenului fitness s-ar agăța de potrivire ca fiind expresia cea mai exactă ce ar îngloba deopotrivă ethosul întreprinderii, caracterul ei de proiect neîngrădit, deci infinit (sau scenariu, cum zicea Baudrillard după o vizită la o asemenea catedrală a corporalității), dar și munca zilnică de rutină, marcată de o cadență plictisitoare a ridicării ganterelor, aruncării halterelor și întinderii firelor elastice, fără o altă finalitate decât cea prescrisă de arbitrul interior al fiecăruia…

Sofisticăria utilajelor, capabilă să trezească o frică similară celei rezultate în urma unei vizite la un muzeu medieval al instrumentelor de tortură utilizate de Sfânta Inchiziție, nu e totuși mai mult decât o proiecție exterioară și reificată a complexității organismului uman, dar mai ales a sistemului de mușchi al acestuia. Se poate afirma cu tărie și chiar cu o oarecare certitudine că multitudinea de frânghii, dispozitive, cabluri, aranjări ale fiarelor și pârghiilor, greutățile, barele de diferite lungimi și forme, unele lungi și drepte, altele scurte și sinuoase, mingi, fire elastice, lanțuri, cai, bârne, haltere, curele și tot ce mai rămâne – reprezintă o oglindă detaliată a sistemului muscular și o reconstrucție externă aproximativ exactă a funcționării acestuia… Din acest punct de vedere, fitnessul, adică goana permanentă după o potrivire fără sfârșit, mai conține și o profundă cunoaștere de sine… Un exercițiu executat la un aparat anume va revela, în 2-3 mișcări, nivelul de evoluție al unui mușchi specific. De exemplu, greutatea unei gantere și numărul de ridicări de la sol sau braț operate de un individ arată cu suficientă precizie limitele abilității mușchilor biceps. O altă greutate inclusă la un aparat destinat întăririi coapselor (iubit mai ales de femei, expresie subtilă a pasiunii barbare masculine pentru picioare frumoase, suple și pentru funduri rotunde) localizează cu o rigurozitate uimitoare, în adunătura de mușchi ce dă bătaie de cap studenților de la medicină, grupul mușchilor abductori (cei trei Gluteus și un Sensor).

Trecut prin utilaje, ferecat între cabluri, întins, răsucit și întors între fiare, corpul devine apropiat, cumva palpabil și cunoscut… E o călătorie spre posibilitățile fiziologice, dar și spre limitele răbdării spiritului. Și-i atât de bine să cunoști posibilitățile corpului – partener/prieten pentru a ști miza și doza de încredere pe care i-o poți acorda!

Din acest motiv potrivirea apare și ca un rezervor imens de autocunoaștere corporală. Ar fi de adăugat și aspectul de fabrică socială – nu doar repetabilitatea exercițiilor sugerează analogia fordistă sau tayloristă a conveierului și mecanicității muncii, ci și caracterul de materie primă a corpului, care urmează, supus fiind unor strunguri și operațiuni de re-modelare, să dea un produs final, reliefat, suplu, cu doza de „aspect tânăr și energetic” inclusă. Creatoare de vise – e năstrușnic să vezi uneori cum apar în sală tineri cu caiețele și pixuri, ce notează cu grijă numărul de exerciții executate, frecvența, cantitatea de calorii consumate, greutatea dinainte și după exerciții, din păcate majoritatea lor transformă prea rapid speranța în deznădejde, mai ales când calculele de calorii nu se potrivesc cu profețiile unor experți ambulanți în ale slăbirii; simultan muncă de asamblare a diverselor concepții despre cea mai bună potrivire cu sinele, cu lumea, cu imaginația – lista valențelor sălii de fit­ness ar putea fi continuată…

Senzația de fabrică e amplificată și de persistența muncii tenace în calitate de mijlocitor al performanței. Nimic nu se întâmplă, în materie de capacitate fizică a corpului, peste noapte. Rezultatele vin treptat, după luni și ani de rutină. Minunile trebuie excluse: geniile și netrebnicii apar egali în fața Dumnezeului mușchilor.

Pentru a îndulci așteptarea obligatorie, sălile de gimnastică sunt construite în ideea de a fi comode în minte. Nici pomină de austeritatea singuratică, înghesuită în spații semiîntunecate cu aer umed și mucegai pe la colțuri, ce marchează întâlnirea om-fier în spațiile noastre (a se vedea orice sală școlară de sport în Moldova). Sălile de fitness americane par niște „camere pentru oaspeți” comode, destinate mai degrabă petrecerii relaxante a timpului liber, decât eforturilor supraomenești… Același tip de aranjare a spațiului utilizat în aeroporturi, cafenele, restaurante, hoteluri, stadioane și magazine. Confort maxim ce ar trebui să „deștepte” un sentiment de relaxare.

Comoditatea rezultă întâi din atmosfera localului: luminos, cu multe geamuri și deschis spre afară, apoi din climatizoarele distribuite uniform pe suprafața sălii, în așa fel încât temperatura să fie constantă în întreg spaţiul. Televizoare imense, aranjate pe un palier vizibil din toate părțile, difuzează știri din sport, politică sau economie ori pur și simplu distrează alergătorii. Banda rulantă pentru alergare și bicicleta orizontală mai dispun și de un suport pentru cafea/ceai/apă și altul pentru cărți-caiete (lectura unui Stephen King sau a unor ecuații cuantice poate fi combinată în mod excelent cu o activitate de ciclism pe durata a 45 de minute), un monitor la care pot fi conectate căștile și care asigură „legătura” atletului cu câteva zeci de canale TV și/sau radio…

În definitiv, această economie complicată ce combină relaxarea cu efortul cel mai grozav vizează și un fel de uitare complexă: a faptului că muncești din greu la un proiect interminabil al propriului corp, al morții asociate cu atrofierea și inactivitatea, a locului unde te găsești pentru moment…

Așa încât sala de gimnastică trebuie tratată cu maximă seriozitate: dacă ținem cont de faptul că americanii petrec mai mult timp în spații publice decât în casele lor, fiecare loc public pe care-l vizitează cetățeanul american trebuie să suplinească și să reconstituie atmosfera caldă, comodă și relaxantă a casei. Cred că de aia standardul tehnologic suprem în America e… comoditatea.

articol apărut în al revistei Contrafort.


Leave a Reply

CommentLuv badge