se cauta o harta…cu Michel Houellebecq.

Vitalie Sprînceană

Houellebecq, Michel. 2010. La carte et le territoire. [Paris]: Flammarion.

La a patra încercare după ”Particulele elementare” (1998) – carte ”misogină și reacționară”, ”Platforma” (2001) – carte stricată de niște declarații mediatice scandaloase ale autorului cu referire la islam în chiar ajunul atentatelor din 11 septembrie 2001, ”Posibilitatea unei insule” (2005) – șansă ratată ca urmare a absenței unei campanii susținute de promovare, Michel Houellebecq a suflat totuși, pe 8 noiembrie 2010 Premiul Goncourt pentru ultimul său roman ”Harta și teritoriul” (La carte et le territoire, 2010, în proces de traducere la Polirom).

I se cuvenea această distincție, zic unii, pentru că o merita încă de la Particulele… și ar fi fost păcat ca unul dintre autorii francezi cei mai citiți în lume să nu obțină și recunoștința literară internă cea mai prestigioasă. Pe de altă parte, sugerează alte guri rele, juriul Academiei Goncourt urma să achite și o altă datorie veche față de Houellebecq – un scandal major în toamna anului 2005 când, surprinzător pentru toată lumea cărților, François Weyergans a fost cel preferat…

Și de data asta nu lipsesc scandalurile: Michel Houellebecq a fost prins că citează la limita plagiatului din Wikipedia, și, ca răzbunare, unul din cititorii săi a plasat o copie electronică a romanului pe internet, sub licența de distribuție liberă Creative Commons…Apoi, decizia juriului a lansat în aerul literar un sentiment difuz al nedreptății față de alți autori: formal, Premiul Goncourt recompensează cea mai bună carte a anului și deci nu figurează nici ca premiu de încurajare, nici ca distincție de consolare, or, la Houellebecq, recunoaște toată lumea, Premiul a venit anume sub chipul unei consolări tardive (un fel de Oscar pentru toată activitatea literară!). Iar asta dezavantajează cumva alți autori ce au avut nenorocul să producă romane excelente în chiar anul când Academia Goncourt își spală păcatele față de autorul Particulelor

Ce a făcut Michel Houellebecq în acest deceniu ce-l desparte de anul în care ar fi meritat premiul de anul în care i-a fost, de fapt, acordat? Ar fi de menționat, întâi, un periplu de la editura Flammarion la Fayard și înapoi, călătorie ce nu a însemnat doar formalități editoriale ci și poziționări și re-poziționări în spațiul literar al Hexagonului. După, și de departe, evoluția cea mai contradictorie a fost parcurgerea pas cu pas a drumului sinuos ce jalona, în punctul de pornire, huliganul literar cu critica cea mai coerentă și erudită a culturii occidentale, și, în punctul de final, scriitorul normal, cuminte, ce-și disimulează critica pe paginile romanului în funcție de gusturile consumatorului de carte, adică cumpărătorului tipic, evoluție surprinsă cel mai potrivit de François Busnel, director de redacție la revista literară Lire: Acum zece ani, Houellebecq șoca filistinii, astăzi Houellebecq este sanctificat de către filistini. În 12 ani ani, copilul teribil al literaturii franceze a fost treptat cumințit și asimilat unei normalități literare ce a erodat sursele gâlcevii înțeleptului cu lumea. Promovat insistent, la bine și rău, de instituții care dictează moda culturală în Franța, în primul rând revista Les Inrockuptibles, destinul literar al lui Michel Houellebecq reprezintă o istorie tipică cu morală a fatalității criticii ca literatură într-o societate în care și privirea acidă și anarhia au un preț de vânzare/cumpărare și sunt forțate să-și găsească o nișă în piață…


Așa cum anunța autorul însuși în cadrul unei discuții cu Alain Finkielkraut, cartea e construită ca o etnologie romanescă a lumii occidentale, iar autorul ei, un etnolog mai degrabă decât scriitor tipic. Pe durata aceleiași discuții Michel Houellebecq formula un cerc cultural al criticii sale: Un autor speră, evident, că va fi înțeles de lumea întreagă. Asta doresc și eu, dar, pentru a oferi un răspuns onest, cred că în mod principal Occidentul poate fi sensibilizat de cărțile mele.

Unui spațiu ca al nostru, aflat încă într-o perioadă de febrilă căutare a unei variante acceptabile de occidentalizare, această etnologie i-ar fi deci cumva străină. Totuși cred că o apropiere este posibilă – ”Harta și teritoriul” s-ar proiecta ca o fereastră critică spre viitorul nostru potențial, o vinietă din timpul ce urmează să vină (sper că nu divulg o taină dacă afirmă că, de la o vreme, Premiul Goncourt profesează un angajament să-i zicem generic social în detrimentul prozelor estetice: după Jonathan Littell în 2006, cel care făcea o critică dură a Europei venind dinspre trecut, Gilles Leroy, în 2007 ce explora deziluzia Visului American, Atiq Rahimi în 2008, ce deplângea absența unei normalități europene în Orient, Michel Houellebecq mai adaugă un ochi în lungul lanț al ieremiadelor).

Despre ce-ul romanului ”Harta și teritoriul” e atât de transparent încât se poate afirma că aproape nu există. Desigur, subiectul formal – evoluția artistică a pictorului Jed Martin care devine artist cunoscut prin fotografierea hărților turistice Michelin și celebru, prin elaborarea unor tablouri ce reprezintă scene din activitatea profesională a marilor zilei, Bill Gates, Steve Jobs și alții – ar furniza un fel de logică internă generală a narațiunii, dar ea nu este mai mult decât un pretext pentru aglomerarea, în debandadă, a unor personaje și situații ce îndeplinesc funcții ”obiective” de rol social. Eroii ”Hărții și teritoriului” reprezintă deci, personaje obiective și ca atare, tipuri generale de oameni a căror individualitate vine din capacitatea de a reprezenta sinteze ale unor procese/roluri/funcții sociale. Așa încât, Houellebecq nu pare interesat să exploreze conflictele interne ce ar putea să apară din nepotrivirile între rolul social și puseurile egoiste ale eroilor săi, ci pur și simplu construiește măști ce personifică un viciu/virtute/proces. Jed Martin, amica sa rusoaică Olga, cuplul Helene și Jasselin (aceștia sunt un erou colectiv), Frederic Beigbeder – cu toții îndeplinesc funcții tipice simbolizând o anume particularitate a societății de tip occidental. Ce mai, Michel Houellebecq scriitorul a construit și un Michel Houellebecq-eroul-de-roman dotat și el cu funcție de rol social!

N-o să greșesc deci prea mult dacă afirm că ”Harta și teritoriul” stă mai degrabă sub genul literar al fabulei, decât cel al romanului.

Să căutăm atunci morala. Ea s-ar desprinde din câteva teme majore ce populează cele peste 400 de pagini ale romanului.

Prima, nostalgia. După veselia debordantă a celor Treizeci de Ani Glorioși: o veselie plină de speranțe naive, proiecte utopice și intenții de a construi raiuri morale pe pământ, o bucurie pe care o observ azi în Rusia, zice Houellebecq, în momentul când oamenii devin bogați: cântecele Beatles și așa mai departe. Nostalgiile nu fac decât să ia act de unul din cele mai mari paradoxuri ale lumii occidentale: procesul extraordinar (și obscur) ce a capotat energia liberator-libertină a generației Mai 68 în câmpul închis al unui mod de viață ”reacționar” marcat de consumerism, frică față de imigranți, intoleranțe etnice, lingvistice și religioase.

A doua, singurătatea, care e, în fapt, adevăratul personaj principal al acestui roman. Eroii trăiesc vieți paralele, ce se intersectează arareori, pentru a se despărți la fel de fulgurant precum s-au și întâlnit. Rarele evoluții ”împreună – cuplul Helene și Jasselin bunăoară – par lovite de o sterilitate dublă, una reală, ce nu le permite să dea naștere unor copii așa încât să-și poată îndeplini funcția de reproducere a speciei și deci îi obligă să proiecteze dragostea asupra unui al treilea, în acest caz câinele, și una simbolică marcată prin faptul că modelul lor, familia tradițională, nu contagiază – ”un cuplu bătrân, un cuplu tradițional, un model prea puțin răspândit în anii 2010 la oamenii de vârsta lor, dar care constituia din nou pentru tineri un model sperat, chiar dacă în general inaccesibil”.

Nici chiar legătura paternă nu poate sparge acest individualism singuratic: ea devine un ritual ce se consumă, anual și cu o precizie uimitoare, la o cină tată-fiu în ajunul Crăciunului.

Cu această fixație pe singurătate (mai puțin totuși vizibilă decât în ”Particulele Elementare”), Michel Houellebecq delimitează un punct constant al criticii sale: atomizarea societății occidentale sub presiunea individualismului egoist, proces scos în evidență și de ruperea legăturilor organice între oameni (rubedenie, cele comunitare, naționale – Houellebecq însuși trăiește în Irlanda) și înlocuirea lor cu altele, fluide, efemere, relaxate, dar inconsistente.

A treia temă majoră, dragostea, realizează legătura-punte dintre nostalgie și singurătate. Iubirea, prezentă în roman mai ales, dacă am putea zice oximoronic, prin absența ei, joacă un rol primordial în universul imaginat pe care Houellebecq îl contrapune stării actuale a societății vestice. Am spus-o de multe ori, subliniază Houellebecq stând de vorbă cu Finkielkraut, și vreau să repet acum: pentru mine chestiunea existenței dragostei, posibilitatea dragostei joacă un rol la fel de esențial precum chestiunea existenței lui Dumnezeu la Dostoievski. Avatarul prin definiție al dragostei fluide, sterile se ascunde în chipul Olgăi, rusoaica cu care Jed Martin ar fi putut trăi una din cele mai mari pasiuni ale lumii occidentale de la Romeo și Julieta…. A ieșit însă o dragoste pe apucate, un surogat emoțional înghesuit printre angajamente.

Romanul nu reușește până la urmă să convingă cititorii lui Houellebecq că aceasta ar fi cartea sa cea mare. Poate pentru că s-a cam tocit lama critică a autorului, poate pentru că acesta n-a știut cum să iasă din cele 2-3 teme pe care le frământă de ani de zile încât elementul de noutate s-a pierdut demult. Un critic cicălitor, acest Houellebecq.


3 Responses to “se cauta o harta…cu Michel Houellebecq.”

  • M Says:

    Cata dreptate aveti: nu exista roman al lui Houellebecq in care personajul principal sa nu fie Singuratatea.
    Dar v-a placut cartea?
    Va intreb pentru ca mie nu prea… Am discutat chiar cu cineva care-i e apropiat, si oamenii marturisesc aceeasi stupoare jenata.
    Nu cred ca Busnel a inteles – vreodata – ceva din Houellebecq (sau din oricine, for that matter).
    Mi se pare interesant si optimist ce spuneti despre abandonarea doar-esteticului de catre juriile literare. Par sa fi luat act ca literatura s-a schimbat putin.
    Houellebecq nu e un critic. El constata, nu critica nimic. E ca un politist care vine sa constate un accident si face un proces-verbal. Situatia e ireversibila, accidentul a avut loc si nu mai e nimic de facut, decat notarea faptelor. Criticii sunt fapturi optimiste. Un critic e cineva care are speranta in indreptarea lucrurilor, in reversibilitatea accidentului.

  • VitalieV Says:

    Din pacate, Houellebeck nu a facut nimic bun (pentru gustul meu de cititor) dupa “Esxtension du domaine de la lutte”. Un descrescendo continuu de atunci… “La carte et le territoire” m-a enervat. din 2 motive: 1. am pierdut timp, citind-o. 2. am pierdut timp pentru grafomania un tip narcisic…
    VitalieV´s last blog post ..Despre Principii şi Valori 3

  • VitalieV Says:

    o completare: daca nu ar fi fost 2 nu ar fi fost 1. prin definitie nici o lectura nu este o pierdere de timp… nu si aceasta.
    VitalieV´s last blog post ..Despre Principii şi Valori 3

Leave a Reply

CommentLuv badge