a încăput, în Dilema Veche, în cadrul unui caleidoscop al primilor zece ani din noul mileniu, un fragment dintr-un articol de-al meu, publicat în revistă prin 2009…grăbiți-vă să-l citiți, că nu mai prind multe decenii…

Moldovenii au protestat pe rînd: luni şi marţi (6-7 aprilie) au ieşit în stradă tinerii: mult sentiment (frustrări, entuziasm, dorinţă acută de schimbare), mult potenţial de acţiune, mult „Să facem!“, dar foarte puţin „Cum să facem?“. Pietrele aruncate în clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei (ghidate de un scenariu nevăzut sau de o stare de moment) au fost expresia inexistenţei unui plan de acţiune gîndit. Junii aveau nevoie de un comentariu coerent – ei au refăcut explicaţia în plan de acţiune –, fapta fiind declaraţia şi manifestul lor. După, adică vineri, protestul a fost preluat de mamele şi taţii acelor tineri: mai puţin înclinaţi spre acţiuni violente, aceştia aveau în minte întîi soarta copiilor lor arestaţi, apoi, se aflau în căutarea intensă a unei explicaţii care ar fi ordonat, după o logică sau alta, tumultuoasele zile precedente. În fine, spre sfîrşitul săptămînii (protestul autorizat de duminică, 12 aprilie), strada a fost umplută de părinţii părinţilor copiilor, adică de bunici: cuminţi, ascultători, răbdători, rezistenţi la eventuale provocări, aceştia au citit poezii patriotice, au cîntat cîntece, au compus manifeste şi declaraţii, au organizat comitete…

Vitalie Sprînceană – „Starea de după orgie“, 16 apr. 2009