Zeitgeist cu arogante

Vitalie Sprînceană

Secolul XXI are o părere prea bună despre sine însuși. O mândrie. Chiar, pe alocuri, o ”sfântă”, adică ”legitimă” aroganță…

Aud la tot pasul, cu diferite ocazii și tonuri argumentul/reacția/răspunsul/întrebarea/exclamația ”Cum se poate să avem așa ceva în secolul XXI?” . Că-i vorba de religie (cum să băgăm religia în școli în vremea când, ca să cităm un erou al unui popular film rusesc, corăbiile cosmice brăzdează cerul?), că-i de sărăcie (cum, dracu, să se moară de foame în aceste vremuri ale progresului științific ce urma să aducă cu sine și prosperitatea), politică (de ce mai avem maimuțoi în guvern și-n parlament, și nu, cum ne așteptam, Aristoteli și Newtoni?), familie (e de neauzit să-ți bați femeia în acest veac/mileniu!), cultură, literatură, artă, economie și restul.

S-ar putea ca, la originea acestor ”uimiri legitime” să stea fructul difuz și confuz, dar deja copt de-a binelea, al promisiunilor epocii luminilor și veacului XX, în special. Ieșirea omului din starea de minorat (Kant) a coincis cu intrarea lui în aroganță, fără a trece prin purgatoriul umilinței și al modestiei…

Apoi s-ar putea să fie de vină și seducția magică a cifrelor rotunde sau perioadele de succesiune ale unor mari ansambluri cronologice – veacuri sau milenii, că la milioane nu cred că ajungem. Isteria generată de apropierea anului 1000 e documentată relativ bine, perioada a dat și naștere unui soi de eshatologie numit milenarism. Nevrozele din apropierea anului 2000 nu se găseau în număr mai mic, din contra, au constituit o realitate sufocantă amplificată și de mass media la maxim, mai ales sub forma tehnologică a problemei schimbului de date la calculatoare…Și la sfârșitul veacului al XIX-lea se găsea destulă isterie proiectată asupra secolului ce urma să vină…Așa încât s-o fi creat în mintea noastră un soi de reificare a cronologiei, ce crede că lucrurile se schimbă de la sine pe durata anilor, și mai ales, în mod radical, la schimbul veacurilor/mileniilor…Mirarea ce nu înțelege cum se face, nene, că am trecut într-un veac/mileniu nou, dar problemele au rămas aceleași, își trage rădăcinile și dintr-o prejudecată tehnicistă a epocii – nu-i așa că în versiunile mai noi ale programului erorile sunt înlăturate și update-ul nu face decât să încarce în calculator partea bună? (Așa ar trebui să facă și mileniile, la ”update” să lase răul în urmă…)

(Ne)logica cu pricina se face a uita că cronologiile reprezintă convenții umane arbitrare, adică fenomene contingente fără vreo încărcătură ”în sine” și ”pentru sine”…

În al treilea rând, și poate cel mai important, ”uimirea lui cum e posibil așa ceva în secolul XXI” s-ar putea datora unei conștiințe istorice cețoase a contemporanilor, conștiință ce și-a pierdut orizontul timpului… Mai ales al celui trecut, pe care l-a pierdut pur și simplu din vedere, pentru că s-a auto-ancorat într-un prezent perpetuu… Prezent care se dilatează atât de mult încât a înghițit și viitorul: conjugăm timpul doar la prezent…Și, pentru a oferi întindere ajungem să divizăm prezentul în mili-macro-secunde (de unde și goana pentru precizie, procesoare ultra-rapide, cronometrare ultra-exactă a timpului, viețuirea după calapodul aici-aici și acum-acum).

Mă rog, aproape fiecare epocă s-a privit ca fiind vârful unei evoluții necesare ori punctul culminant al unor procese la capătul cărora ședea Raiul promis, adică epoca cu pricina…Dar a noastră are și trufia de a fi cea mai bună, cea mai grozavă, cea mai rațională, cea mai bine organizată, cea mai avansată, cea mai fericită…iar asta înseamnă că în practica trăirii curente a lumii, distorsionată mult de media și cultura de masă, nu-și găsesc locul lucruri venite din lumea răului sau a tristeții – trăim în epoca fericirii obligatorii. N-avem dreptul să fim triști, suferința nu încape în setul standard de emoții ”normale”, lacrimile trebuie tratate, plânsul abolit…

Iregularitățile – violența, ignoranța, sărăcia, obscurantismul – care iată nu vor să se despartă de noi, sunt abordate de obicei nepotrivit, sub forma unui tratament greșit, inspirat din două negândiri… Prima, ele ar reprezenta vestigii ale trecutului, fosile de care ne-am putea debarasa rapid cu o simplă mișcare a palmei. Nimic grav, zicem, e de ajuns să interzicem ceva considerat a fi vechi, să-l scoatem la iveală și condamnăm – violența în familie, de exemplu – și gata, viața trece în registrul normalității…A doua, ele-s cauzate de erori ”individuale” ale unor oameni imperfecți care au mentalitate medievală ori n-au fost supuși unor influențe culturale suficiente. Izolăm inșii cu pricina (popi, bețivi, cerșetori) și s-a zis cu problema, organismului social îi va fi păstrată puritatea…

În ambele cazuri se greșește prin neglijarea caracterului structural al problemelor cu pricina, faptul că ele-s produse de procese sistemice și structurale, înscrise în logica acțiunii sociale, adică colective…Sărăcia secolului XXI se produce mai ales în secolul XXI. Sigur și vechile moșteniri joacă un rol, dar ele-ar fi mai degrabă amplificatorii, ori tipaje generale ce dictează logici specifice unor procese sociale și economice

Ne-am prea lăsat seduși de contingent încât am uitat necesarul…


One Response to “Zeitgeist cu arogante”

  • Iurie Says:

    Omul intotdeuna va trata timpul in care traiste dreptul “timpul superior”, alta optiune constructia psihicului nu ofera, la moment. Asa ca nu e de mirare ca acesta este timpul: grozav, al schimbarilor, al posibilitatilor, etc (alege ce vreai, chiar pe toate odata). Putina exotica aduc tehnologiile noi si “consecinele liberale” provocate de aceste tehnologii, dar, in principal, formula ramine aceiasi.

Leave a Reply