Hărțile bucătăriei

Vitalie Sprînceană

Nostalgiile culinare, zice-se, ar fi printre cele mai persistente: ele însoțesc omul de-a lungul întregii vieți. Zeama ori borșul pregătite de mama – chiar dacă făcute în grabă, fără grija de a măsura pătrunjelul în grame ori carnea în cuburi, ci amestecate la ochi conform pașnicului și imprevizibilului gust matern – construiesc tovărășii durabile prin drumețiile existenței. Uneori acestea otrăvesc căsătorii: veșnicul refren „Borșul tău nu-i ca al mamei!” stă pitulat în „subsolul” majorității actelor de desfacere a uniunilor matrimoniale, chiar dacă acestea, formal, invocă motive de incompatibilitate sufletească, personală sau culturală. Alteori, nostalgiile culinare reconstituie, pe tărâmuri străine, casa părintească, satul natal, rudele, via din grădină și apa de la fântâna din mahala. O mămăligă, astfel, ajunge să evoce un sat întreg, iar peștele prăjit – 5-7 ani de copilărie bătuți pe muchie. În și mai multe alte rânduri, nostalgiile culinare țin loc de sau chiar înlocuiesc state și imperii întregi, uneori mult timp după prăbușirea „reală” a acestora. Căci hărțile lumii, înscrise în mințile oamenilor, diferă mult de cele „adevărate”, transpuse pe hârtie cu acribie de specialiști în lecturarea latitudinilor, longitudinilor, altitudinilor și restul (și oare o fi hărțile „exacte” mai adevărate decât cele imaginare sau ăsta-i doar un joc de putere?).

Atunci când distribuțiile spațiale ale globului nu conțin, din varii motive (politice, militare sau istorice) zonele dorite – URSS, bunăoară, ce a răposat ingrat de vreo 20 ani – ele sunt re-create, imaginar, în alte locuri. SUA sunt pline de asemenea utopii reale ce-și pun ca scop să renască spații inexistente (precum raiul evreiesc al Imperiului Austro-Ungar de la începutul veacului XX, teritoriile indiene dinaintea venirii albilor sau „comuniunea” celor 15 republici sovietice surori), ori țări reale aflate însă la mare depărtare: enclavele nostalgice gen Koreatown, Chinatown, Little Italy ce se găsesc în mai toate marile orașe americane. Ingredientul principal al utopiilor teritoriale pe sol american are, fără îndoială, o nuanță culinară: pizza, pește cu orez, găină în sos de soia – repere durabile ce susțin complicate arhitecturi identitare și idilice.

Brighton Beach, extremitatea sudică a Brooklyn-ului, un fel de sediu neoficial al diasporei ruso-sovieto-evreiești din SUA, ar fi mai mult un loc pe o hartă imaginară decât unul real. Administrativ, comunitatea nu-i decât un micro-raion al New York-ului, și nu neapărat cel mai prosper ori cel mai influent. Psihologic, Brighton Beach e o Uniune Sovietică în miniatură spre care curg turiști culturali și emigranți melancolici pentru a savura un etern prezent sovietic, care poartă amprenta anilor ‘70 (Brejnev cel târziu și senil).

Aflat în vizită la Brighton Beach, scriitorul britanic originar din Ucraina Vitali Vitaliev mărturisea: „…E o unică oportunitate de a vizita o țară ce nu mai există: URSS. Un american aflat din întâmplare acolo s-ar simți precum un eschimos la Abu Dhabi”. Jurnalista Sabrina Tavernise, de la The New York Times, care a activat o bună perioadă în Uniunea Sovietică, apoi în Rusia, vedea, în febra identitară a comunităților rusofone din Brighton Beac­h, „o versiune învechită a casei părintești”.

O casă zidită din material de umplutură, aflat din abundență la emigranți: ceva nostalgie (după strada Deribasovskaia ori după crupa de hrișcă), apoi amintiri (de obicei ireale și selective: ba promisiunile retorice ale unei frății interetnice, ba discursurile egalitariste ale regimului), multă ambiție (de a reconstrui o mică Odessa în scuar, sau un Arbat între 2 stații de metrou, pe malul Atlanticului) și imaginație (nu chiar un Arbat real, ci un Arbat rememorat).

Așa încât rezultatul final e un fel de mică Patrie reconstituită nu neapărat descriptiv, după modelul celei reale, ci mai ales conform unor machete imaginare zidite pe fundamente normative: cum ar fi trebuit să fie patria reală. Utopia e construită mai ales după chipul, asemănarea și mintea creatorilor, având vagi similitudini (mai mult de ordinul caricaturii) cu fizionomia Patriilor existente. Un experiment deopotrivă geografic, politic, cultural și creator.

În unele cazuri, casa plăsmuită seamănă izbitor de mult cu cea reală: o trăsătură concretă moștenită de micile patrii sovietice gen Brighton Beach e… nesimțirea vânzătorilor, adică un fel de rasism profesional – distorsiune de gândire care plasează pe cel din spatele tarabei, stăpânul cântarului și al căldării cu chefal, în bună tradiție sovietică târzie, la vârful piramidelor profesionale.

– Vânzătoare mai nepoliticoase decât la magazinele rusești de pe Brighton Beac­h n-am văzut nicăieri, se plânge N., fiica unui evreu sovietic emigrat la New York pe la sfârșitul anilor ‘80. Intri în magazin iar ele de parcă nici nu te-ar vedea – continuă să vorbească la telefonul mobil, explicându-i nu știu cui rețete culinare, sfaturi medicale ori, și mai rău și tare lung, drumuri cu destinații și adrese. Și asta se întâmplă în majoritatea absolută a magazinelor – de parcă s-ar fi înțeles vânzătorii între ei. Ori poate chiar se sună reciproc, ca să nu atragă atenția cumpărătorilor.

– În Phoenix (statul Arizona), e la fel, adaugă B., și ea fiică a unor evrei cărora li s-a permis să părăsească Patria Sovietică pe vremea când ultima, deși răsufla anevoie, mai credea că are niscaiva șanse de supraviețuire. Doar că eu m-am obișnuit – încerc să vorbesc în engleză, iar asta-i face să creadă că-s americană. Vânzătorii o fac pe aroganții doar în relația cu compatrioții lor… (O legătură sovietică ne-a adunat, vreo patru inși – 2 moldoveni, N. din Moscova și B. din Minsk – într-un apartament din Brooklyn, din geamul căruia se vede un „Доски и пиломатериалы” de neon. Apartamentul însuși e o mini-Ucraina înghesuită în trei camere: suvenire, plăcuțe de ceramică pe care-s înscrise numele unor orașe ucrainene – Lvov, Cernăuți, Kiev sau Harkov –, o mașină de cusut sovietică, seturi de veselă și porțelan, tot sovietice, bibelouri și jucării, viniluri și bobine audio. Puține semne ale capitalismului vizitează această casă: apa caldă/rece care-i tot timpul, frigiderul și niște ziare Russkii New York. Să mor că, dacă vedeam un Sovietskii sport, aș fi crezut că-s în casa vreunui grangure de partid, în Ucraina Sovietică, și nu în plin New York, adică în inima capitalismului occidental.)

…În mod tradițional, magazinele etnice „sovietice” își zic rusești (ar fi o blasfemie să-și zică sovietice, căci astfel şi-ar da pe faţă magia care-i ţine ostatici… și ce negustor îşi afișează secretul?). Mă rog, printre alte obligații ce și le-a asumat Rusia după prăbușirea URSS a fost și aceea de a fi considerată, de bine sau de rău, unicul moștenitor al ceea ce s-ar putea numi „cultură sovietică” (zilele culturii ruse în America includ, printre atracțiile cinematografice, O șatră urcă spre cer și Cei trei mușchetari. Titulatura comercială rusească dublată uneori de nume pe măsură precum Alionka, Rusalka (Sirena), Romașka (Romanița), Odessa nu face decât să disimuleze ființa profund sovietică a acestora.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, prăbușită politic, economic, militar și social, animă încă mințile emigranților în Lumea Nouă, având o concretă existență culinară. Astfel că gurmeturile rusești reproduc cu o aproximativă fidelitate, sub acelaşi acoperiș, universul culinar al omului sovietic: apă minerală Borjomi, vinuri Kindzmarauli (sângeriu) și Tsinadali (alb) din Valea Teliani – cadouri de la poporul frățesc georgian –, vinuri Black Monk (Călugărul Negru), Marquise de Blanc, Izabella și Cagor, covrigei Franzeluța – de la republica-soră Moldova (curios e că mânia mai marelui rus pe controalele alimentare, Ghenadi Onișcenko, e cumva fără efect în Uniunile Sovietice 2.0, risipite pe marele teritoriu american, o fi din cauza că nostalgiile sunt impenetrabile la discursuri… sanitare?), băuturi „gazoase” Buratino, Tarhun, limonadă, cvasuri, ape minerale Esentuki, salamuri Doktorskaia, Studenceskaia, pâine Borodinskii, Rijskii, şprote și heringi, gingirică în pastă de roșii (producție letonă, chit că Letonia e de ani buni în UE și-i neprieten al Rusiei), mazăre verde din Bulgaria (grădinarul lagărului socialist), bomboane Lapte de pasăre (din Polonia, originale, de la E. Wedel – compania ce a inventat produsul în anii ‘30 ai secolului trecut)…

Nu că, să zicem, emigranții n-ar avea cunoștință de identitatea comercială eterogenă a magazinelor. O știu, le place, uneori îi doare: magazinele-s oglinda identităților eterogene și paradoxale ale emigranților înșiși: formal, majoritatea provin din fosta Uniune Sovietică; unii dintre ei ar fi evrei (dar spre deosebire de vechii evrei din Brighton Beach, cu origini în Europa Centrală, deci în mare parte habotnici, noii evrei trăiesc semi-ateu, semi-secularizați, moștenire a trecutului sovietic); alții își zic armeni sau ucraineni; unii se identifică drept ruși la general (ruskie), și alții, mai noi, își zic rosiane (cu trimitere la un nou stat apărut după destrămarea URSS); unii se cred ruși de la Odessa, alții ucraineni tot de acolo; unii – evrei din Moldova, alții – moldoveni din URSS. Îi unește doar limba rusă, limba de comunicare, și identificarea cu o țară ce nu mai există: Uniunea Sovietică.

Vitalie Sprânceană.

articol apărut în Contrafort : 7-8 (187-188), iulie-august 2010


One Response to “Hărțile bucătăriei”

Leave a Reply

CommentLuv badge