Globalizare cu nabadai

Vitalie Sprînceană

Sâmbătă. Zi de shopping. Chiloți, ciorapi, slipi pentru înot, șlapi, prosop de față, ce mai e pe la reduceri. (Memorial Day, serbat anul ăsta pe 31 mai, a cauzat și o lavină de reduceri). În fața standului de încălțăminte se înghesuie un el și o ea. Un cuplu. Ea cu capul acoperit (broboadă),  apoi un fel de rochie lungă de o culoare indefinită, între negru, albastru și verde. El îmbrăcat pe americănește (ca și mine, de altfel): maiou, pantaloni scurți, ceva ghete. O fi musulmani. Discută ceva neînțeles cu ”al”. E sigur că nu-s din partea locului. El scormonește prin raftul cu șlapi, o pereche, alta, îi face din ochi una aflată cel mai în spate. Ține s-o scoată și răstoarnă alte două cutii de pantofi… Tocmai în momentul ăla un slujbaș al magazinului trece pe alături și se produce în calitate de martor involuntar al scenei… Primul tip pare fâstâcit și până să apară pe chipul slujbașului zâmbetul obișnuit (care poate semnifica orice, de la ”știam că ești un idiot care nu se pricepe măcar să scoată o cutie nenorocită fără a face tărăboi” pâna la ”nu-ți face griji, nu-i al meu de acasă, poți să-ți facid e cap cât vrei în magazin, important e să cumperi”), trăsnește blând, dar apăsat și cu un accent pronunțat:

–          Ups! O, Jizîs (Oops! Oh, Jesus! în americana ”corectă”)…

Dacă și arabii înjură englezește (într-un magazin mexican), atunci cred că e ceva de capul globalizării.


Leave a Reply