jurnal american fragmentat I

Vitalie Sprînceană

Intro: cele două Americi

Călătorul care așteaptă ca Lumea Nouă să i se înfățișeze la picioarele lui, inedită, surprinzătoare, seducătoare și despuiată de orice secrete, de îndată ce a ajuns aici, va fi dezamăgit amarnic: America aeroporturilor, America marilor metropole, America drumurilor și șoselelor e foarte apropiată de America din orice film hollywoodian de mâna a doua. O senzație acută de déjà vu te însoţeşte mereu – consecință a abundenței de imagini și informații despre America ce circulă nestingherit pe internet, în filme, cărți. (Paradoxal, globalizarea a făcut SUA neinteresantă, iar revoluția informațională care a digitalizat și fotografiat aproape fiecare colț al țării-imperiu a adăugat transparenței un soi de uniformitate și previzibilitate…)

Aceasta este însă America văzută din geamul hotelului sau prin parbrizul automobilului care mușcă din nesfârșitele magistrale auto: un film continuu, regizat de un creator nevăzut, care a dorit să înșire, de-a lungul drumului, un fel de set standard al atributelor americane: munți și lacuri (America știe să-și păstreze Natura), zgârie-nori (simboluri ale unei lumi veșnic în schimbare, pentru care orice dimensiune devine accesibilă, iar înălțimea este cea privilegiată pentru că îl vizează pe însuși Dumnezeu), moteluri, mall-uri și wall-mart-uri. De aceea călătoriile pe drumurile naționale americane nu se deosebesc prea mult de experiența vizionării unui film documentar despre SUA…

Mai există însă și o altă Americă, ar fi incorect să-i zicem „cea profundă”, pentru că semnul distinctiv al ei este vizibilitatea imediată, pe alocuri forțată, America căreia Ilf și Petrov i-au zis ingenios „America cu un singur etaj” (rus. Одноэтажная Америка): dacă zgârie-norii tind să-și ascundă vârfurile în nori, casele monoetajate în care americanii de rând își duc viața se străduiesc să se prezinte ochiului de-a întregul, accesibile, micuțe, pierdute în mijlocul unei mări de verdeață și arbori… Această Americă e mult mai liniștită decât prima, de fapt, e, cumva, liniștea însăși. O liniște densă, străjuită doar de țârâitul uniform al cicadelor, care absoarbe, ca un bun rezonator, zgomotul urban.

În aceste case miniaturale stă sufletul Americii, aici e originea măreției, dar și decăderii ei (ziarele mai scotocesc, uneori, din aceste locașuri liniștite, cadavre, crime și mutilări demne de poveștile inchizitoriale medievale, semn că liniștea poate fi un adăpost bun nu doar pentru pace)… Șemineul, bucata de gazon din fața casei, tunsă minuțios periodic, automobilul (rar e vorba doar de unul) parcat la ușă, suportul pentru drapel, deasupra ușii sau undeva pe un perete exterior cu ieşire spre drum – trăsăturile constitutive ale fiziognomei lui american life.

Fabulă

O zi ca atâtea altele. Vin spre casă. Decid să cobor 3 stații mai devreme, ca să trec pe la un magazin (precizare: magazinele americane nu stau niciodată după colț, la ele trebuie să ajungi, ca și cum, inaccesibilitatea lor pietonală relativă te-ar impune să-ți modifici comportamentul de cumpărător). Să fie vreo 800-900 m de la magazin până acasă, pe care îi străbat, de obicei, în 15-25 min, cu un mic popas în parc… După ce am procurat lucrurile de care aveam nevoie (nevoia în America e și ea un subiect de discuție aparte: legiuni întregi de actori, medici, agenți economici sau „specialiști”, distribuiți alandala pe la majoritatea televiziunilor cu acoperire națională și locală, se străduiesc să mă convingă zilnic că aș avea nevoie anume de produsul lor, și că fericirea mea ar depinde exclusiv de cumpărarea aparatului de ras în nas sau de tăiat unghiile la picioare pe care ei îl publicitează), ies cu sacoșele în mână și merg. Ajuns aproape de casă, văd o mașină a poliției orășenești. Din mașină iese un tanti polițist, să aibă la vreo 45-50 ani, scundă, chipiul lasă doar să se întrevadă firele de păr cărunt. Fața ei întreagă e un zâmbet. Cum actele mi-s în regulă, mă pregătesc să trec nepăsător pe lângă străjerii ordinii, dar îmi dau seama că zâmbetul femeii mă are ca destinatar… Scot căștile din urechi și mă opresc în fața ei…

– Ai făcut întreg drumul de la K-Mart pe jos? (numele magazinului stă înscris pe cele două sacoșe din mâna mea)

– Da… Obișnuiesc să fac deseori asta..

– Păi, e o distanță atât de mare…

– Aveam nevoie de o plimbare… (Aș putea să-i zic că mi s-a stricat mașina, pe care nu am avut-o niciodată, sau că m-a lăsat ceva mai la deal un prieten necunoscut, grăbit să plece undeva, cu treabă, sau oricare alt motiv „inteligibil pentru ea”)

Tanti rămâne cu zâmbetul pe buze, eu merg mai departe… Răspunsul meu nu a luminat-o, și pe mine m-a pus la fel în încurcătură. Pentru ea, gata să ia, în week-end, avionul și să zboare o bucată de zi din Washington în California, adică întreg continentul american pentru a petrece 2 ore la Disneyland, ori să șofeze 4 ore cu automobilul de la Washington la New York (în America distanțele se măsoară în ore de șofat, nu în mile sau kilometri), 800 m parcurşi pe jos, în nici 15 min, pare un efort supraomenesc, semn că distanțele se măsoară, în mintea oamenilor, altfel decât cu ajutorul unităților metrice obișnuite…

Consumismul povestit altfel…

În fabula mea era o variabilă ascunsă: shop-ul, ca locație, sau shopping-ul, ca activitate (între ele putem pune, lejer, un semn de identitate). Shop-ul, ca locație, nu e doar un loc oarecare populat cu mărfuri, ci e un univers luminos (în Magazinul nostru soarele nu apune niciodată, glăsuiește o reclamă a unei dughene care lucrează non-stop), un fel de rai în care visele devin accesibile: la shop merg reginele și proletarii, stelele de cinema, dar și măturătorii de stradă. Egalitatea în dorințe e ingredientul ascuns al fascinației pe care shop-ul o exersează asupra minților, actul cumpărării fiind poarta promisă oricui în aceste paradisuri artificiale…

Americanii cumpără mult, cu sacii, cu automobilele veșnic pline, au permanent brațele ocupate de genți, pachete și sacoșe… E, cum zic unii critici ai capitalismului, societatea consumeristă par excellence?

Mă îndoiesc… Căci în graba lor „motivată” de a condamna definitiv sistemul economic sociologii aruncă copilul cu tot cu leșia… (Pentru că, este doar economic acest sistem? Cred că nu – întreaga viață apare pentru american ca un market în care se vând mărfuri și produse, el însuși, ca individ, se vinde de fapt pe piața muncii, și caută să o facă la un preț cât mai avantajos – pregătirea pentru viața socială (abilități profesionale, cultură generală) este lăsată pe seama fiecăruia în mod particular. Indivizii sunt încurajați să facă tot posibilul pentru a rămâne pe piață, să-și promoveze imaginea, să-și crească valoarea de piață și credibilitatea… Fiecare este cumpărător și produs în același timp… Orice ins este o marcă comercială potențială),

Confuzia e legată de o suprageneralizare: actul cumpărării fiind echivalat în mod abuziv cu actul consumului… A cumpăra, însă, nu înseamnă a consuma: americanii „aruncă” cam 30-40% din ceea ce au cumpărat. Mai degrabă decât consumerism, e vorba de buyerism ( to buy=a cumpăra)… Chiar aruncă, veți întreba.

Da, aruncă, dar o fac prin a dărui ori a vinde la prețuri mizerabile lucrurile de care nu mai au nevoie. În America sunt mult mai multe lucruri gratuite decât în oricare parte a lumii, ce-i drept, nu e o gratuitate subvenționată de stat, ci una apărută ca recul al performanței economice.

Țara bogăției este și țara darurilor și pomenilor: doar Salvation Army, o organizație de caritate de inspirație creștină, deservește 30 milioane de persoane, adică cam 10% din populația SUA… Și e doar una, cea mai mare, dintre multele asociații, fundații și uniuni care încearcă să atenueze efectele concurenței capitaliste și să ofere o șansă celor cu venituri mai mici…

Săracii mai au, în SUA, o șansă: reducerile. Mărfurile de tot soiul se devalorizează, de sărbători, de 4-5 ori (pantaloni ce costau odinioară 40-50 dolari, pot fi procuraţi la preţul de 9-15 dolari, cămăși, unelte – toate stau de-a valma, vândute fiind la prețuri ce frizează orice imaginație) – un mecanism secret ce garantează echitate socială acolo unde rigla greoaie a statului nu poate interveni…

articol apărut în revista Contrafort : nr. 9-10 (179-180), septembrie-octombrie


3 Responses to “jurnal american fragmentat I”

  • Anatolie Gavriliuc Says:

    De cand te afli in SUA? Presupun ca sub 6 luni?

    Ai scris bine. Ai atras atentia la detalii care multora le scapa. Se vede ca e doar o intelegere superficiala a americii, insa repet ca pentru primele impresii despre SUA e impresionant.

    As fi curios ce parere ai avea peste 1-2 ani, peste 5, si peste vre-o 10. O stiu din experienta proprie – cu timpul capeti o intelegere tot mai adanca, si e necesar sa se shimbe si mentalitatea ta ca sa inetelegi lucrurile care sed si acum in fata ta.
    .-= Anatolie Gavriliuc´s last blog ..Loteria Green Card – DV-2011 =-.

  • incasha Says:

    Buna, te-ar interesa un link exchange cu blogul meu? daca da, astept un mail, sau ceva. Te-am pupat! o zi buna 🙂

  • Vitalie Sprînceană Says:

    @Anatolie, nu e o enciclopedie a vietii americane ci mai degraba o privire fragmentara… Imi recunosc “interesul” adica bias-urile si imi asum subiectivitatea…cred ca o sa incerc sa modific formatul, pentru a-l face mai dinamic, mai vioi (dialoguri, culegeri de impresii de la americani si emigranti de tot soiul)…
    s-ar putea, candva, sa te “iau la rost” si pe tine, pentru ca esti cu un staj de trai american mai mare, asta daca o sa ai chef si o sa fii disponibil…
    @Incasha, mersi pentru pupat…rar o fac oamenii necunoscuti…altfel, nu am probleme sa te adaug in blogroll…

Leave a Reply