Jan 31 2009

Managerule, citeste!

Vitalie Sprînceană

Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai efficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său. Ce trebuie să facem pe durata crizei economice ? Să citim din clasici !

Pe durata Revelionului şi a lunii ianuarie am stat, în temei, în Moskova. Pentru că aveam mult timp liber mi-am făcut o ocupaţie din a observa oamenii. Ascultam conversaţiile lor. Nu puteam să nu-i aud: iată-i alături, stau şi discută – în cafenea, în transport, pe stradă. Despre ambuteiaje, Odnoklasniki, studii, bani, apartamente, criză – interesant, despre ultima mai puţin, semn că subiectul plictiseşte deja.

Ascultând astea aveam o senzaţie stranie că mă aflu printre extratereştri – şi mă înjuram pentru această poză snoabă: ei, ce mai vrei de la oameni, cum să-ţi mai intre în voie?

Aş fi fost un idiot întreg (îmi place cum sună, VS), dacă m-aş fi supărat pe oameni pentru temele lor de discuţie „de speţă joasă”: ei au dreptul să vorbească despre ce doresc – democraţia le oferă acest drept, iar eu îl respect. Pentru asta am luptat.

Nu mă irită, deci, temele conversaţiilor cotidiene – dar ce atunci? Am încercat de multe ori să mă întreb şi să-mi răspund foarte sincer.

Într-un sfârşit am înţeles: mă agasează tonul, maniera discuţiei – adică forma, nu conţinutul: după formă acestea nu sunt discuţii, ci un schimb unificat de linii-puncte, şi anume această provenienţă neumană a modulaţiei îmi trezeşte îngrijorarea. E un schimb automat de sunete şi litere, discuţia paharului şi a suportului care tremură pe durata călătoriei. Este conversaţia frigiderelor şi maşinilor de spălat. Nu poţi lua ca spijin acest fon, el este monoton şi uscat.

Vorbirea acestor oameni este aidoma unei plăci de patefon: ea cunoaşte doar un ritm, o singură viteză – când placa ajunge la final, mecanismul de schimb o întoarce şi totul începe de la început – aceleaşi modulaţii, comentarii şi ritm. De aceea, acest tip de vorbire este fără sfârşit şi lipsit de sens: două sau trei plăci pot să schimbe între ele doar acea informaţie care este înscrisă în ele, dar procesul pur mecanic nu poate produce ceva nou. Această vorbire nu naşte nimic. Ea nu poate fertiliza o altă discuţie – este impotentă, stearpă.

Principala trăsătură a acestui tip de vorbire este că îşi are originile în indivizi care nu citesc şi nu s-au obişnuit să citească.

Sunt oamenii culturii şi gândirii post-carte, şi vorbirea lor, prin consecinţă, este post-carte: fără voinţă, fără sex, fără faţă. Este vorbirea unui om care poate compune literele în cuvinte, dar care nu cunoaşte şi nu simte procesul lecturii.

Asta se întâmplă nu de azi, de ieri – dar abia acum s-a transformat în ceva autonom, clar, fiind acceptat ca o normă de o generaţie întreagă. Astfel, spiritul principal al epocii este…fără spirit, cum s-ar zice.

Din conştiinţa de masă a ultimelor două generaţii a dispărut ideea necesităţii unui bagaj literar minim. Ceea ce exprimam cândva prin fraza „asta trebuie s-o citească fiecare om în viaţă”. Acea listă de cărţi livrată de programul şcolar, din care era format fondul cultural al omului sovietic (Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoevski, Cehov, Turghenev, alţii).

Chestia asta era luată cândva în şuturi, cum ar veni, „oamenii sovietici învaţă să trăiască din cărţi, de aia nu sunt pregătiţi pentru viaţă”, fără a avea în minte faptul că anume această normă garanta nivelul general cultural şi intelectual înalt al ţării. Deseori puterea îşi revendică meritul de a fi organizat şi asigurat procesul de destrămare a URSS fără violenţă, fără jertfe în masă – uitând că aceste schimbări sociale grandioase se întâmplau într-o ţară în care, convenţional, aproape fiecare ştia „Război şi Pace”.

Subliniez: ştia, nu citea. Desigur, şi mai devreme, ca întotdeauna, oamenii care citeau, reprezentau o minoritate. Dar măcar ştiau, iar într-o ţară atee, acest tip de cunoaştere – că este ceva mai înalt decât tine, ceva mai mare, în acest caz cultura – această percepţie era un substituient al eticii religioase. Un imperativ moral, dacă doriţi.

În fapt, acest bagaj cultural-literar minim  în URSS era literatura sec. XIX – secolul de aur al literaturii ruse. Aceasta era esenţa „culturii sovietice” – în nici un caz realismul socialist, care era pe alocuri mai superficial decât a fost însăşi Uniunea Sovietică. La fel precum standardul muzical al URSS era Ciakovski şi nu Soloviov-Sedov sau Şostakovici.

Şi azi, inconştient, trăim, prin recursul la norma culturală a secolului al XIX-lea – e totuşi mai bine, decât nimic.

Bagajul literar obligatoriu este un lucru mai grandios decât se pare.

Cărţile comune pentru lectură (literatura sec. XIX) – este ceea ce a unificat o ţară atât de pestriţă precum URSS într-un spaţiu cultural unic, oferind senzaţia de comunitate, apartenenţă la o ţară comună.

Cărţile comune reprezentau, într-un sens, adevărata noastră morală colectivă: unica alternativă la creatura artificială numită morală comunistă, în care spre sfârşit nu mai credea nimeni. Anume mulţumită acestui bagaj literar minim, societatea sovietică avea acces la valori general umane.

Să nu uităm şi de faptul că aceste cărţi comune erau o metodă de a transpune într-un limbaj simplu şi accesibil valorile naţionale care erau transmise din generaţie în generaţie. Ceea ce numim codul genetic al ţării.

În fine, această valiză intelectuală umanistă aducea posesorului beneficii practice: ea nu oferea cunoştinţe utilitaree în mod direct, dar îl învăţa pe individ să gândească abstract, asociativ şi nelianear, dezvolta intuiţia, îl învăţa să identifice nuanţele, îl dresa să gândească strategic.

Slava ştiinţii ruse a fost clădită, dintotdeauna, pe „gândirea artistică”, o abordare general culturală caracterizată de abilitatea de a vedea mai departe şi mai sus de specialitatea proprie.

Individul contemporan este mândru că posedă cunoştinţe strict specializate – şi subapreciază semnificaţia cunoştinţelor şi deprinderilor „de prisos”. Un asemenea individ lecturează doar din 2 motive: fie pentru a acumula cunoaştere, fie pentru divertisment. În ambele cazuri este vorba de un schimb direct al timpului consumat contra cunoştinţe sau plăcere. Un asemenea individ uită că lectură nu este doar CE, ci şi CUM: lectura e un proces. Deprinderile de gândire pot fi dezvoltate anume prin intermediul actului impresiv al lecturii, adică o citire care ar include atât partea raţională, cât şi cele emoţională, psihică. Doar lectura beletristicii de calitate angrenează creierul întreg.

Există aşadar o utilitate practică a lecturii beletristicii, altă problemă este că această utilitate nu vine dintr-odată şi se produce doar la o lectură atentă, „adevărată”. Dar faptul că saltul intelectual calitativ are loc în 100 cazuri din 100 nu poate fi pus la îndoială.

Această deprindere, obişnuinţa lecturii bune – e un mecanism de amortizare şi adaptare, doping intelectual, sprijin universal pentru oricare, subliniez, oricare muncă intelectuală.

Când fac apel la lectura clasicilor, nu pun accentul pe argumentele etice – să devii „un om adevărat”, „conştiincios”, „moral”, „mai bun şi mai curat” (lectura nu garantează asta, la fel precum vizitarea mecanică a templului nu-l face pe om mai credincios), dar mă gândesc la argumentele practice. Lecturarea vă face mai eficient. Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai eficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său.

Sfatul meu s-ar putea să vi se pară straniu: cred totuşi că, criză economică este timpul cel mai potrivit pentru lecturarea clasicilor. E o investiţie profitabilă şi o formă de învăţământ absolut gratuit. Strict pe specialitate, veţi vedea.

Sursa: revista „VZGLYAD”, 29 ianuarie 2008.


Jan 29 2009

cafe philosophique: publicitatea ca spatiu al seductiei

Vitalie Sprînceană

publicitate


Jan 28 2009

povara neputintei noastre. invitat special Alexandru Donos

Vitalie Sprînceană

Isteria numită Grigore Vieru a făcut multe ravagii: politicieni inculţi proaspăt convertiţi la poezie, lacrimi politice vărsate cu găleata şi articole în presă de o stupiditate exemplară. Un fel de concurs la tema: cine scrie cel mai idiot articol despre poet?

A câştigat detaşat Jurnal de Chişinău, cu ajutorul peniţei neasemuite a lui Alexandru Donos (template-ul wordpress ce-l utilizez nu vrea să coloreze linkurile, de aia pun legătura separat): http://www.jurnal.md/article/11048/

O fi din cauza trendului de tabloidizare a Jurnalului, o fi din cauza că moartea lui Grigore Vieru e un motiv de a te afla în treabă când nu ai chef/inspiraţie să scrii despre altceva… Nu ştiu.

Articolul în cauză poate fi studiat (de jurnalişti dar şi de cititorii lor, uneori mult mai inteligenţi) din 2 perspective: cum să construieşti o argumentare proastă a unei ipoteze bune, şi cum să spui ceva ce iniţial doreai să zici împotriva a ceea ce ai spus.

Pe îndelete:

În baza informaţiilor din presă, am analizat câteva variante posibile pentru a stabili cine se face vinovat de moartea prematură a poetului Grigore Vieru, care în noaptea de  15 spre 16 ianuarie, când se întorcea de la Cahul, unde participase la un spectacol dedicat omagierii lui Mihai Eminescu, a suferit un tragic accident rutier. “- autorul îşi dezvăluie scopul scriiturii sale: caută un vinovat.

Ca orice detectiv ce (nu) se respectă, d-l Donos avansează tocmai 3 versiuni…

 

Prima: „În momentul accidentării, automobilul în care se afla poetul (pe bancheta din faţă, alături de şofer) s-a izbit atât de puternic de blocul de beton armat al unui panou publicitar, încât, în urma impactului, Grigore Vieru a suferit un politraumatism foarte grav. Medicii au luptat 48 de ore fără întrerupere pentru a-l reanima din comă, dar a fost imposibil. De aici am putea trage concluzia că viteza cu care mergea maşina era mare şi, prin urmare, de vină ar putea fi şoferul. Însă această variantă poate fi exclusă, deoarece, după miezul nopţii, când circulaţia auto este de obicei minimă, s-ar putea admite şi o viteză sporită, dovadă fiind şi faptul că traseul de până la accident, în mărime de 95%, a fost parcurs fără nicio problemă.”

Prima frază, propoziţia imediat următoare şi fraza de după ea (a 3-a unitate sintactică) stau sigur în picioare. Problemele apar în următoarele fraze:

<

ul style=”text-align: justify;”>

  • a) A.D. bagă o teză: viteza automobilului era mare, deci de vină ar putea fi şoferul.
  • b) Aduce un aşa-zis „contraargument” cu ajutorul căruia, minune!, îşi dă cu stângu-n dreptu, adică exclude chiar excluderea sa: admite că se putea viteza să fi fost mare, întrucât noaptea circulaţia auto e minimă.
  • c) Şi pentru că nu-i nimeni alături să-i stingă calculatorul şi să-i spună că se contrazice, A.D. aduce şi o ditamai dovadă: traseul de până la accident (ca să sune mai frumos, calculează ceva procente – 95) a fost parcurs fără probleme, deci şoferul a fost ok…
  • Logică „imbatabilă” cu aplicaţii diverse: X nu e vinovat pentru adulter, pentru că în restul 99,99 % ale vieţii sale a fost un bărbat model. Y n-a săvârşit un viol, pentru că în restul vieţii sale a fost un om merituos, şoferul Z nu i se poate imputa vreo vină în legătură cu faptul că ar fi călcat o bătrână pe zebră, pentru că până atunci, de-a lungul întregii sale vieţi (plus a câtorva zeci de generaţii de strămoşi) a şofat impecabil…

     

    A doua: „Să presupunem, deşi ar fi aberant, că vina o poartă cei care l-au invitat pe poet la manifestarea de la Cahul. Această versiune nu poate nicidecum fi luată în seamă, din simplul motiv că, anterior, Grigore Vieru a fost chemat, de foarte multe ori, şi în alte localităţi, unde a participat la diferite acţiuni culturale, însă nu i s-a întâmplat nimic. “

    Pentru că era nevoie de tocmai 3 versiuni, iar la nevoie racul e tot o mâncare de peşte, A.D. plasează o versiune fantomă, să fie la număr. Pentru mai multă siguranţă retorică, autorul recurge la o argumentare apofatică – îi înşiră pe cei care NU sunt, în mod clar, vinovaţi de moartea lui Grigore Vieru. Cahulenii nu poartă nicio vină, chiar dacă l-au invitat, la fel şi cei de la Leova, Cantemir, pe unde poetul a trecut, chiar dacă nu l-au invitat, dar şi cei de la Tiraspol, Comrat, Bairiki, Yaoundé, pigmeii, ciukcia, indienii navajos, pe unde poetul nu a trecut, iar ei nu l-au invitat, pinguinii din Antarctida şi cangurii din Australia.

    Un argument retoric sunător, dar fără mare utilitate practică. 2 fraze de umplutură…

     

    A treia versiune este cea pe care autorul intenţiona s-o propună drept plauzibilă, fără a lua în seamă că a reuşit s-o distrugă prin intermediul celorlalte două… Din păcate Alexandru Donos mai utilizează încă o dată invenţia sa retorică cu iz de statistică: cifrele… Cum ar veni, dacă au fost parcurşi 164 km, restul 9 nu erau o problemă… Un fel de a spune: dacă am trăit 120 ani, încă 100 nu sunt prea mulţi.

    Acest tip de raţionament conţine o confuzie: aceea că prescrie unor şiruri imprevizibile (zice Bulgakov: nu e dureros că oamenii sunt muritori, ci că aceştia sunt inopinant muritori) proprietăţile unor şiruri previzibile… Ceea ce e valabil pentru numerele naturale (succesiunea lui 3 după 2), nu e valid pentru evenimente precum întâmplarea, accidentul…

    Până la urma ideea autorului este justă: panoul publicitar stă ilegal, aiurea şi nemarcat acolo, în stradă… Dar o argumentare proastă perverteşte întotdeauna o idee bună.

     

     


    Jan 27 2009

    lucruri bune

    Vitalie Sprînceană

    Din toamnă, la Chişinău creşte un cenaclu literar, „Stare de urgenţă“, moderat de Dumitru Crudu, dramaturg, poet, publicist, jurnalist, prozator. Se întâmplă de obicei sâmbăta, pe la 11 dimineaţa. E printre primele experienţe de creative writing de la noi ( nu ştiu dacă Alex Cosmescu mai face aşa ceva), şi sper, de durată. Am tot ezitat să scriu despre chestia asta, pentru că nu aveam dovezi „factuale”. Deja sunt, Oleg Brega a filmat ceva momente din viaţa febrilă a adunării literare… Îi urez spor.

     

    Miercuri, 28 ianuarie, la 15.00, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Haşdeu” şi revista Stare de urgenţă organizează masa rotundă cu genericul: Ruşii şi românii din R. Moldova: ce cred şi ce ştiu unii despre alţii?, eveniment la care este invitat şi subsemnatul. Vine cine poate!

     

    Festivalul filmului ceh (are loc zilnic, până pe 29 ianuarie, la cinematograful Odeon) a ieşit neaşteptat de bun. Sigur că nici eu nu am reuşit să merg chiar la toate proiecţiile, chiar dacă cehii au adus filme hard. Spre deosebire de francezi, polonezi, care vin cu filme noi, recente, organizatorii cehi au băgat pe ecranul din strada Eminescu cea aveau ei mai bun în cinemateca lor. Am prins, sâmbătă seara, un Hrabal (îl aveam recenzat pe blog, pentru o carte pe hârtie, acum am un al doilea, cu un film) ecranizat de Jirí Menzel: Ostre sledované vlaky (1966) – rom. Trenuri supravegheate strict (oscar în 1968, categoria Cel mai bun film străin, dacă era nevoie).

    Povestea unui băiat „cu probleme” sub ocupaţia nazistă a Cehoslovaciei. Milos Hrma, proaspăt angajat la o staţie de cale ferată suferă de … ejaculare prematură, tocmai când armatele germane „se retrag” strategic în calea forţelor aliate, când partizanii cehi deraiază trenurile cu muniţie, provizii şi utilaj în direcţia Reich-ului, când vagoane SS ale morţii colindă Cehia, lăsând în urmă zeci şi zeci de victime… Pentru că „ejacularea prematură” este totuşi un motiv de îngrijorare pentru un adevărat bărbat, ideea de a se debarasa de ea îl obsedează pe eroul nostru… Un film uşor, adică lin (în pofida subiectului sumbru), pe alocuri „dulce” (scenele amoroase sunt minunate: ea pe plaforma ultimului vagon, el jos, gâturile lor se întind spre un sărut comun, mişcarea durează câteva secunde bune, apoi acarul Hubicka face semn trenului să plece şi sărutul celor doi este curmat brusc; altă scenă erotică „plină” este noaptea cu ştampile a adolescentei (nu i-am reţinut numele) cu Hubicka…Multă dragoste pe fundal de război (nu există nici o scenă de bătălie, cu excepţia celor 3 împuşcături ce-l răpun pe Milos si a exploziei care distruge trenul german), multă viaţă măruntă printre „vremuri mari”, „epocale”… Multă sensibilitate pentru omul individual, pentru fiecărietatea fiecăruia… Multă erotică bună, naivitate, sentimente umane, lipsesc ingredientele obişnuite ale filmelor despre război: eroism, patetism, declaraţii de carton, moarte vitejească…

     

    Institut für die Wissenschaften vom Menschen de la Viena lansează Paul Celan Fellowships for Translators, 2009-2010 – sponsorizarea unor traduceri din Ştiinţe Socioumane, Studii Culturale, Ştiinţe Sociale (eng. Humanities, Social Sciences,  Cultural Studies). Prioritate au proiectele de traducere a unor lucrări scrise de autori est-europeni şi/sau femei. Deadline: 31 martie.

    Pentru că nu prea am femei în vizor, aş fi interesat de traducerea în română, a unor lucrări de Alexandr Zinoviev. Dacă e vre-un editor interesat de Zinoviev sau de un alt sociolog/filosof/scriitor rus netradus, să-mi scrie pe vitalie.sprinceana@gmail.com Altă preferinţă este Elisabeth Eisenstein.

     Ar fi un avantaj dublu : eu traduc cartea nu pe banii lor, ei o vând pe cât pot…   


    Jan 25 2009

    se cauta un neamt!

    Vitalie Sprînceană

    Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele datează de la mijlocul anilor 80… e a doua sau a treia urmă sigură a trecutului îndepărtat pe care memoria mea o poate repera. E legată de nemţi…

    Să fi avut 2-3 ani, să fi fost după un 9 mai… Fuseserăm probabil, cu părinţii, la mitingul obligatoriu prilejuit de Ziua Victoriei. Detaliile evenimentului însuşi îmi scapă, dar la ceva timp după aia am avut un vis groaznic: se făcea că eram copil, acasă, la părinţi şi că tocmai veniră în satul nostru germanii fascişti… Cu ochelari toţi, cu căşti lucioase şi arme automate. Au ucis o rudă, apoi o altă rudă, după se legară de părinţi… Era trist în visul meu şi noroc de un unchi al tatei (mare afacerist, Dumnezeu să-l ierte, că e mort!), asociat în mintea mea puţină cu un colea voinic, a pus mâna pe coasă, arma străbună a localnicilor şi le-a făcut de petrecanie acelor tipi răi…

    Desigur, visul meu era copiat, sută la sută, după calapodurile discursului vreunui ştab raional prilejuită de aniversarea Victoriei, care impresionase imaginaţia mea naivă. Se regăseau toate clişeele unui asemenea tip de comemorări: viaţă tihnită, năvălire mişelească, victime nevinovate, răzbunarea istoriei/sorţii etc.

    S-ar putea, visul meu să-l fi avut 60-70 % din copiii sovietici: nu e greu de construit o poveste impresionabilă, în care rolul Lupului ar fi jucat de neamţ/arab/evreu, iar rolul Mioarei, de oricare altcineva… La fel de bine s-ar putea ca ăsta să fi fost adevăratul scop al propagandei oficiale: cucerirea spaţiului viselor cetăţenilor sovietici de orice vârstă…

    De atunci, n-am mai visat nemţi. Alte visuri groaznice da, însă fără nemţi.

    Mai nou, adică de ieri, s-ar putea să-i re-visez. Alţi nemţi, cotropitori ai cotropirii noastre, sunt autorii unui act unic în istoria modernă a Republicii Moldova: o parcare pentru biciclete la ULIM. “Huliganii” care au spart inactivitatea tâmpă a activiştilor ecologici pe hârtie (şi rapoarte ONG-iste triumfaliste) au fost conduşi de o căpetenie odioasă: Julian Groeger, lector la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. “Motivaţia teroristă’ a insului: „Când am venit acum doi ani în Moldova, am întrebat unde să-mi parchez bicicleta şi am înţeles că nu voi primi un răspuns prea curând. Chişinăul este un oraş frumos şi verde, care poate oferi destule emoţii în timpul plimbării cu bicicleta, dar care are încă nevoie de infrastructura şi indulgenţa şoferilor.”

    Că la ei e aşa, vedeţi în poza făcută recent la Wiesbaden, landul Hessen…

    E de aşteptat ca 20-30 din cei mai activi ecologişti sezonieri autohtoni să-şi facă harakiri, de vreme ce au permis, duşmanului ideologic să implementeze ideea fără a aştepta ajutorul şi sprijinul organizaţiilor de profil, care se trezesc mai ales în ajun de alegeri.

    Ca funcţionar al unei Universităţi care duce şi ea lipsă de parcare pentru biciclete, nu-mi pot decât dori ceva nemţi la Universitatea noastră, apoi cât mai mulţi nemţi în oraş şi în ţară…

    Un nou toast: să fim, măcar o dată în zi nemţi! Cea mai eficientă strategie pentru opoziţia moldovenească: Programul Naţional „Un Neamţ în Fiecare Casă!”


    Jan 23 2009

    hai la film!

    Vitalie Sprînceană
    Chisinaul va fi in premiera, gazda primei editii a Festivalului de Film Ceh. Actiunea este organizata de Centrul Cultural Odeon, in colaborare cu Ambasada Republicii Cehia in Republica Moldova.
     

     

    Festivalul se va desfasura in perioada 22-29 ianuarie. In program sunt incluse 11 filme artistice, documentare si in desen animat – realizari cinematografice clasice si contemporane cehe care au la activ numeroase mentiuni, premii obtinute la mai multe festivaluri, concursuri nationale si internationale de profil.

    Printre acestea se numara “Colea”, “Pupendo”, “Anul sacalului”, “Ani buni pe apa sambete”, “Balul pompierilor”, s.a.

    Inaugurarea Festivalului de Film Ceh va avea loc la 22 ianuarie, orele 18 00. Intrarea este libera.


    Jan 23 2009

    lecturi si efecte

    Vitalie Sprînceană

    De ceva vreme (2 luni) m-am conectat la un pachet de internet mobil (Orange Internet Acum), cu trafic limitat… am 4 GB pe care-i împart în 2 cu Cineva, apoi încă în multe alte bucăţi: muzică, cărţi, corespondenţă, chat, căutări. Trebuie să fiu econom aşa că am blocat din browser imaginile, flashurile, sunetele. Tot ce mi-a rămas este textul…bucăţi de text, asamblate, pe alocuri puse aiurea, în alte părţi orfane.

    Efect 1. timpul de navigare pe internet s-a diminuat considerabil, dar reuşesc acum să citesc mult mai multe site-uri.

    Efect 2. o privire de tip scaner care-mi permite, pe durata a 10-15 secunde, să văd dacă o pagină web merită lecturată sau nu. Printre căzute se numără multe site-uri, odinioară bunicele.

    Efect 3. multe site-uri, altfel „bune” arată văduv fără imagini şi video. În asemenea cazuri în picioare stă doar textul, dacă este. De obicei acesta fie lipseşte, fie e un sos adiţional pentru mâncarea principală. Facebook sau analogul lui rus Odnoklasniki nu sunt, privite astfel, ceva mai mult decât un chat a căror funcţii le ia de minune gtalk, icq sau oricare alt client de chat.

    p.s. dependenţa de internet poate fi tratată în modul ăsta în cam 2-3 zile. Fără terapii costisitoare, fără consultaţii la psiholog.