Mar 28 2008

n-o sa sting lumina!!!

Vitalie Sprînceană


Decolteuîntreabă dacă mâine sting lumina, « pentru a arăta că îmi pasă de viitorul planetei. » M-a cam deranjat legătura forţată între o acţiune şi o valoare (nu consider prea evidentă relaţia dintre a stinge lumina şi virtuţile ecologice presupuse), la fel şi logica duală ce stă în spatele unei astfel de formulări (dacă faci X, îţi pasă, deci eşti cu noi, dacă nu, nu-ţi pasă, deci eşti Y, în fine, e o părere), dar m-am gândit să răspund.

N-o să sting lumina. Nici mâine, nici poimâine (asta dacă nu cumva şi Union Fenosa se alătură, fără voia mea, acţiunilor de prevenire a încălzirii planetare), nici în oricare altă zi a săptămânii, lunii, anului, vieţii. Asta pentru că:

– nu sunt de acord cu arhivele şi pre-condiţiile filozofice şi logice care fundează un astfel de tip de gândire. Cred că planeta e în pericol, dar nu cred câtuşi de puţin că a o cufunda în întuneric (în stare pură, ideea este: înapoi în copaci! Înainte, spre maimuţe!), fie şi pentru o oră, este o soluţie bună. Dacă călărim ideea până la consecinţele ei finale, ajungem să citim astfel grija ecologistă: o oră fără OM poate salva planeta! De ce doar o oră, de ce nu o veşnicie, pentru a asigura eterna curăţenie şi puritate a planetei? Să lichidăm omul în genere, protestul va fi mai eficient.

apoi, problema nu stă în tehnologii şi în progresul uman în genere. Să învinuieşti progresul uman de toate relele e o idee proastă – el a fost conceput şi proiectat în afara unor valori ecologice. Nu sunt de vină tehnologiile, ci modul cum funcţionează ele. Rezolvarea ar fi nu abolirea tehnologiilor, ci optimizarea şi perfecţionarea lor: exemplele moldave sunt arhicunoscute – reţele inginereşti defectate, pierderi de reţea imense, randament scăzut şi industrie energofagă. So, pentru ca acţiunea să aibă un efect mai mare, şi de lungă durată, mergeţi băieţi ecologişti la Termocom, la Apă-canal, la CET-1 şi CET-2, întrebaţii ce fac cu banul public, cu banii privaţi care îi plătim pentru naiba ştie ce, când o să-şi perfecţioneze tehnologiile etc… Sunt întrebări pur ecologiste.

– în al treilea rând, îmi displac inflaţiile de griji şi exaltările ecologice de matineu, care durează două săptămâni înaintea „orei ecologice” şi 5 minute după. A te îngriji de soarta pământului e o constanţă, nu un moft, o necesitate, nu o chestie funny. Nu-mi plac ecologiştii cu ziua, cu ocazia, cu grantul sau de ocazie „electorală”. Ador însă activismul ecologic zilnic, cotidian, constant şi perseverent: mega, hiper, super ecologiştii din Chişinău tac prea mult, prea des, prea suspect pentru ca vocea lor să fie credibilă măcar o oră. Au tăcut când s-a distrus lacul de la valea Morilor şi în cei peste 15 ani cât n-a fost curăţit acel lac n-au organizat o acţiune de curăţare (câteva bărci, ceva furci, măcar să extragă de acolo ce e mai gros), s-au făcut a nu observa că parcurile, mândria Chişinăului de altădată sunt pe cale de dispariţie fiind vândute cu bucata pentru construcţii particulare, nu suflă nici o fonemă despre mirosul de rahat ce umple oraşul, că vorbesc şi sunt activi doar cu ocazia campaniilor electorale, că îi doare în cot că parcul auto al republicii este consitutit în parte din maşini cu vârsta de peste 20-30 ani – unul din principalii factori poluanţi etc…

– în al patrulea rând, pentru o mai bună soartă a planetei, a naturii şi a mediului ce ne înconjoară avem nevoie de altceva decât de chefuri, sindrofii şi hai-hui-uri colective. E necesar un re-cadraj mintal şi axiologic, o nouă educaţie ce ar favoriza apariţia unei conştiinţe ecologice. Chestia asta ar trebui gândită atât la nivel particular (fiecare pentru sine), cât şi la nivelul mai general al politicilor şi practicilor educative. O conştiinţă ecologică teafără se construieşte construită cu migală. Un prim pas ar fi injectarea programului şcolar cu ceva obiective educaţionale noi: educaţia pentru un trai sănătos (alimentaţie, igienă personală, sport), educaţia pentru timpul liber (o bună parte din consumul mondial de energie are ca sursă indivizi care privesc televizorul pentru că nu au ce face şi nu ştiu cum să gestioneze timpul lor liber), educaţia pentru un mediu sănătos, educaţia pentru relaţii sociale normale etc… Pentru asta însă nu e nevoie de lumânări, nici petreceri, ci de strategii educaţionale pe termen scurt, mediu şi lung.

sursa imagine


Mar 25 2008

Ion Suruceanu, Smirnov, Patriotii de hartie

Vitalie Sprînceană

Lui Ion Suruceanu, un artist moldovean drăguţ, i-a fost conferit titlul de artist al poporului din Transnistria. Omul a mers să-şi ia gramota – gestul înroşind turnesolul patriotic al unor paznici ai demnităţii naţionale. Cică « semnătura lui Igor Smirnov, care nu poate fi ştearsă nici de o sută de ani de activitate artistică» ar trebui să-i provoace lui Suruceanu insomnii. Mai nou, o asociaţie s-a jurat să producă câteva zeci de diplome de carton în semn de protest faţă de neruşinarea lui Suruceanu.

Un alt interpret, Mihai Ciobanu, a călcat şi el pe grebla patriotismului corect înţeles, acceptând să cânte la congresul unui Partid. Pentru patrioţii de paie, actul acesta e suficient de a-i discredita cântăreţul cele câteva decenii de activitate artistică. Vina lui e că nu a cântat cui trebuie.

Nedumerirea mea cea mare este că învinuirile au venit din partea unul alt om de creaţie, scriitor cum ar veni.

Alte câteva nedumeriri, mai mici, ţin de câteva incoerenţe:

– unu, ca şi Biserica, arta se adresează tuturor oamenilor, inclusiv celor rătăciţi, păcătoşi sau săraci cu duhul. A învinui Biserica că se roagă pentru cei slabi de înger e o gogomănie la fel de mare cu a învinui un artist că „are tupeul” de a cânta pentru incorecţii politici, rătăciţii ideologici sau sectanţii partiinici… e, la mijloc, o logică perversă care anulează însuşi principiul universalismului, imperialismului şi transcendenţei artei. Ar reieşi de aici că dacă eşti transnistrean, sau eşti adeptul unei anumite ideologicii politice nu mai ai dreptul de a asculta un anumit tip de muzică?

– doi, dacă un artist reuşeşte să facă ceea nu poate o clasă politică întreagă, adică să unească în jurul său două maluri duşmănoase, două grupuri ce se războiesc, sau două popoare ce nu prea au multe de împărţit, dar sunt despărţite pe criterii geopolitice sau de interes economic şi militar, nu trebuie să vii tu, sau oricine altul, să-i dai în cap cu toporul pentru că, vedeţi, artistul n-a respectat barierele politice. De când mă rog? Mergi, frate Pavele, şi pupă-i mâna, zi-i şi mersi că cântă unei Moldove întregi, unite (fie şi imaginar) într-un cântec.


Mar 24 2008

conferinta cu crestini

Vitalie Sprînceană

Vineri, 21 martie 2008, fost la Casa de Cultură a Universităţii de Stat din Moldova. Motivul – o conferinţă a părintelui Savatie Baştovoi la tema „Dragostea care nu cade niciodată” prilejuită de re-editarea unei cărţi de dialoguri cu părintele Selafil de la mănăstirea Chiţcani.

Lume multă, mai ales tineri – s-o fi bucurat şi Savatie că junimea mai trage cu ochiul, cu urechea şi inima (pe cât poate!) la Cuvântul Domnului.

După o scurtă prezentare (carte + personalitatea părintele Selafil) a urmat un maraton întrebări-răspunsuri. Lumea merge la asemenea întruniri-întâlniri ca la psiholog (e bine? e rău?) – o bună parte din întrebări au abordat subiecte de genul: sunt nefericit în dragoste, ce să fac? (variantă: s-a îndrăgostit de mine da eu nu-l plac. Cum să procedez ca să nu-l rănesc?), am jurat (promis, făgăduit) da nu mă pot ţine de cuvânt, sufăr de trufie etc…

Alte întrebări au explorat registrul de weltanschauung religios al „Biserica şi…”, „Biserica despre…” – biserica şi internetul, biserica şi telefoanele mobile, biserica şi arta.

În fine, o a treia parte a curiozităţii a vizat lumitatea Bisericii (arhitectura organizaţională, relaţia cu sectele, PR-ul religios).

Cel mai hot subiect a fost fără îndoială discuţia despre secte şi atitudinea Bisericii faţă de ele. „Ce ne facem, părinte, cu sectele? Ne mănâncă de pe picioare deja. Cum trebuie să interacţionăm cu sectanţii? Să mâncăm cu ei? Să ne jucăm cu copiii lor? Să mergem la adunările lor? Cum să-i tolerăm? Europa este o sectă!” – tonul vehement al unor credincioşi denotă un Holocaust imaginar al sectelor (sectanţilor), o intoleranţă cronică răspândită uniform printre credincioşii „adevăraţi”. Imaginarul popular creştin refuză să perceapă alte linii decât cele drepte, alţi eroi decât cei care nu greşesc niciodată – iertarea fiind practic necunoscută. Why? O fi probabil din motivul că credinţa ortodoxă a multora se bazează pe deziluziile unei epoci, o fi din cauza necunoaşterii dogmelor şi tainelor creştine, o fi din cauza eficienţei slabe a muncii de popularizare a bisericii…

Prin contrast, Savatie a propovăduit îngăduirea, răbdarea, toleranţa (atitudinea lui a stârnit ceva rumoare în sală, publicul cerea luptă, sabie, victorie): „Nu suntem în vremea cînd ne puteam despărţi tranşant de oameni” – şi sectanţii sunt copii Domnului, nu? Şi ei, rătăciţii, merită şansa de a fi reprimiţi la sânul Bisericii, că există suficiente exemple de rătăciţi convertiţi apoi la creştinism: apostolul Pavel, Sfântul Augustin etc… mai există apoi ceva parabole biblice (cea a fiului risipitor îmi vine pe limbă prima), apoi, dacă astea nu ajută, poate fi utilizat celebrul: „Cine e fără păcat să ridice primul piatra.”

Un observator exterior ar conchide că enoriaşii sunt mai catolici decât papa, mai credincioşi decât preotul ce-i păstoreşte. Pe lângă vechea misiune de a se îngriji de sufletele credincioşilor, Biserica mai are una: de a zăgăzui implozia de ură a spaţiului public, de a impune toleranţa în registrul sacralităţii – de a spune Stop! unor gloate setoase de răzbunare si eroism

Am prins câteva replici-idei:

„nu înmulţi cuvintele” – împotriva intelectualizării excesive şi a clonării verbale, o ispită care seduce atât credincioşii, cât şi necredincioşii. Variantă: ce poţi spune simplu, în limbaj obişnuit, zi simplu! Ce trebuie să zici în limbaj special, fă-o în limbaj special, dar nu le amesteca, fără nevoie. Variantă elitistă: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă!

„ei, da ce-ai făcut tu mă rog aşa mult?” – împotriva mândriei stârnite de: eu învăţ, da eu am învăţat, da eu am studiat, da eu ştiu, da eu…

„savantul transmite idei. Artistul – stări, afecte, emoţii. Din acest motiv, Eliade a fost un savant talentat, cu pană bună. Ca scriitor însă este unul bun şi atât. Majoritatea personajelor sale sunt idei.” – despre Eliade ca scriitor şi savant.


Mar 22 2008

anunt cu cuc

Vitalie Sprînceană
luni, 24 martie 2008, ora 18.00, in sala mica “V. Cupcea” a Teatrului National Mihai Eminescu va avea loc lectura publica a piesei “Dor de Cuc”, autor – Emanuela Sprinceana.
vine cine vrea, ramane cine poate. intrare libera. sunt invitati toti. chiar toti.


Mar 20 2008

sfapt pentru Europa…

Vitalie Sprînceană
Cea mai bună măsură contra ilegalităţilor este…legalitatea. Legalizarea prostituţiei, de exemplu, ar duce la dispariţia reţelelor atotputernice de proxeneţi. Legiferarea (după exemplul olandez) drogurilor ar duce la o diminuare a consumului de substanţe psihotrope. Legalizarea migraţiei muncitorilor moldoveni în occident ar condiţiona dispariţia reţelelor informale, ar face inutilă convieţuirea comodă între autorităţi şi reţele mafiote (numită corupţie), ar lichida structurile care intermediază fluxurile migraţionale şi ar scăpa Europa de pericolul traficanţilor de carne vie, de spectacolul umilitor al deportărilor, aresturilor, centrelor de detenţie preventivă. Coană Europă, noi ştim cum se face democraţia, ştim cum se luptă cu corupţia da suntem tare săraci, creduli şi disperaţi: deschide graniţele… noi oricum venim, de ce n-am face-o legal?!


Mar 13 2008

cateva randuri despre biblii, bom, gratuitate

Vitalie Sprînceană

Misionarii protestanţi mă uluiesc uneori prin insistenţa lor. Sunt acostat, zilnic, de 2-3 ori. Duminica trecută chiar au sunat la uşă, dar i-am bruscat puţin pentru că mă aflam într-o stare de profundă de indispoziţie teologică: voiam să dorm şi gata… tipii (tipele) îmi propun tot felul de cărţi, reviste, Biblii lucioase – sunt atenţi şi veşnic dornici de a se angaja în conversaţii livreşti, deşi câteodată mă agasează absurdul unor întrebări de genul: chiar nu doriţi Împărăţia Domnului?. În fine, indivizii ăştia îmi propun o comunitate, virtuală sau reală, depinde de preferinţele mele.

…Sectele propun Biblii. Reviste de divertisment. Casete. CD-uri. DVD-uri. Totul free. Gratis. Asta în timp ce Biserica Ortodoxă vinde aceleaşi lucruri-chestii-arme cu bani grei. Care e fază? De ce Cuvântul Domnului se vinde şi nu se dăruie gratis tuturor celor care doresc să-l asculte?

Statisticile mele arată că 80 % din Bibliile care se găsesc în casele moldovenilor sunt de origine sectară (fac doar o constatare)…anatemizate de Biserica Oficială, asta în timp ce majoritatea populaţiei se declară a fi ortodoxă.

…Tovarăşi, oferiţi Biblii, Scripturi, Vieţi ale Sfinţilor şi tot soiul de cărţi religioase la botez, cununie, înmormântare, împărtăşanie, adică ori de câte ori un credincios păşeşte pragul Bisericii…


Mar 10 2008

capitalizarea muzeului…

Vitalie Sprînceană
Este posibilă. Instituţia asta poate fi programată/reutilată/transformată aşa încât să producă profit. Iată cum.
Intro:
– muzeul are, în principiu, 3 funcţii: păstrare (conservare), studiere, prezentare (pentru public). Primele două funcţii sunt introverte şi consumatoare de bani. A treia – interacţiunea exponat-vizitator, poate şi trebuie să producă bani.
– e necesară o evaluare materială, în preţuri de piaţă, a activelor muzeului (fondurilor, exponatelor rare, colecţiilor etc.)
Tehnici:
– împreună cu subsidiile directe din bugetul de stat, muzeul ar putea primi o parte din veniturile industriei hoteliere, a transporturilor (2-3 %, să zicem). Or, muzeul ca instituţie, are un aport semnificativ în industria turismului
– muzeul va acorda servicii de expertiză, vânzarea copiilor unor exponate, suvenire etc.
– muzeul trebuie să devină un centru cultural viu: expoziţiile vor fi combinate cu muzică live, vânzare de cărţi, timbre, flori, entertainment. Nopţile muzeale trebuie repetate de mai multe ori pe an, mai ales pe durata verii.
– darea în arendă a unor exponate. Idee puţin eretică. Fireşte, nu vor fi arendate „moaştele naţionale”, dar unele colecţii private sau relicve din fondurile muzeului pot fi o sursă permanentă de bani. Exponatul ce urmează a fi dat în arendă trebuie asigurat (asta e practica occidentală), după care muzeul colectează anual, 4-5 % din valoarea de piaţă a tabloului plus asigurarea. Exemplu: avem un tablou care costa 100 000 euro, o companie trebuie în acest caz să achite anual, 4-5000 euro anual plus asigurarea. Aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea altor tablouri – relicve sau pentru conservarea celor existente.
– ghizi specializaţi, care ar fi pregătiţi pentru deservirea unor categorii speciale de vizitatori. La moment, în muzeele moldoveneşti, de exemplu, acelaşi ghid însoţeşte maturii şi copiii, iar povestirea sa este identică pentru ambele categorii. Ideea este să propunem fiecărui vizitator o poveste unică, în aşa fel încât trăirile sale muzeale să fie intense şi să câştigăm în perspectivă, adeziunea emotivă a vizitatorilor.
– o idee ar fi crearea unor Fundaţii (Endowment) care ar gestiona o parte din veniturile muzeului şi le-ar plasa la bursă, în vederea acumulării unor venituri suplimentare.