Feb 19 2008

onomastica economica

Vitalie Sprînceană

Onomastica economică e un domeniu lăsat oarecum în voia sorţii, fiind reglementat de economişti, pr-işti, jurişti etc – specialişti care supraveghează legalitatea utilizării unei mărci, nu şi conţinutul semantic. Un fel de Wild West lingvistic, în care învinge cel cu pistoalele „verbale” mai bune.

Bucata de mai sus a stat o vreme la staţia de troleibuz de lângă Universitatea de Stat, strada Mateevici, cum ar veni. Mă aşteptam să fie panou publicitar al unei librării, sau biblioteci sau un centru de studiere a limbilor străine. N-a fost să fie: Pro Spiritus este o firmă care oferă consultanţă şi help în probleme de vize.

Mă rog, problema lor…

Problema mea e că spiritus înseamnă spirit, şi acesta nu are prea multe în comun cu vizele: unii zic că e nemuritor, alţii spun că poate călători în orice direcţie… În plan metafizic, tipii care cer vize spiritului sunt periculoşi… în plan semantic sunt hilari… în plan comercial şi legal, e treaba lor…


Feb 18 2008

kalo, frieda…

Vitalie Sprînceană

imaginea

Ieri, văzut Frieda. Ştiu, e din 2002, vechi, cum ar veni. Probabil, Frieda Kahlo este zugravul cel mai fidel al Durerii. Un fel de Hristos răstignit care ar picta pe o pânză suferinţa cuielor împlântate în carne, a piciorului sfărâmat, a cununii cu ghimpi… am un respect deosebit care trece în evlavie pentru oamenii durerii – eu sunt laic, sănătos şi fricos.

Am mai avut ocazia să văd pânzele Friedei, da nu ştiam nimic de ea, nu văzusem nici o biografie a ei: mi s-a părut o pictoriţă interesantă şi atât. Fără arhiva asta de suferinţă, tablourile ei mi se păreau reci, oarecum abstracte. Acum, o re-descopăr, de fapt, am impresia că nu am ştiut-o niciodată.

La fel, m-am surprins asupra faptului că există creaţii ce nu pot fi înţelese fără o trimitere la persoana creatorului (să mai zic că îl vizez acum pe Foucault?), fără izul delicat de bârfă care vine după orice sondare a vieţii artistului. Acum înţeleg fiecare cui din tablou, simt chiar răceala corsetului…


Feb 16 2008

doua bune

Vitalie Sprînceană

Primo, am apărut în Tiuk, ediţia iarnă 2008. mă recomand insistent, cum altfel! Lecturaţi-mă, oameni buni, poate am ceva cozi, poate sunt niscaiva motive de reglări de conturi…sunt Open minded pe toată linia, accept orice critici, impresii…

n-am reuşit să prind încă o lectură integrală a revistei, de aia merg pe sărite… După ce mă citiţi pe mine, săriţi la Stanislaw Jerzy LEC – Aforisme în traducerea lui Leo Butnaru. Polonezul ăsta mă scotea din minţi în anii studenţiei…

A doua bună este apariţia (într-un final) a revistei Stare de Urgenţă. După ceva aventuri tipografice, revista a reuşit să iasă la tarabe. Numărul 3 e ceva mai slab decât nr. 2 (n-am scris despre el deşi am promis. Scriu acum: în nr. 2, pag. 8, un dialog purtat de Petru Negura cu Monica Heintz „Cine învaţă copiii moldovenilor plecaţi peste hotare? a urcat revista pe …culmi…o perlă sociologică-pedagogică-psihologică de mai mare dragul. Pentru studenţii de la filozofie, psihologie, asistenţă socială, antropologie socio-culturală: a se citi obligatoriu!). Nu este un articol care să facă diferenţa, există însă câteva dosare tematice din care se putea stoarce ceva mai mult sos intelectual.

Deci, reproşez, deplâng, invoc, tristez, condamn şi înţeleg lipsa dialogului dintre mediul literar şi cel universitar… Plâng că o temă precum „Sterotipurile moldovenilor faţă de români şi viceversa” a fost dată pe mâna unor scriitori, studenţi, intelectuali anonimi, jurnalişti etc… asta în condiţiile când aproape fiecare universitate moldovenească (şi sunt multe!) are o catedră de psihologie, psihopedagogie. Mai mult avem o droaie de psihologi, antropologi, politologi, sociologi, etnologi, etnografi, filozofi, pedagogi, specialişti în imagologie, etnopsihologie, conflictologie etnică, în fine, oameni cu scaun la cap, cu monografii, lucrări ştiinţifice şi experienţă tematică acumulată pe durata câtorva decenii. Şi comoara asta stă să putrezească: e chiar aşa de greu să ceri părerea unor oameni competenţi? Sunt aşa de opaci profii noştri universitari faţă de o colaborare cu mass-media? Sunt atât de tăcuţi?

Mă angajez să port tratative cu ei, vreau să-i auzim, că au suficiente cunoştinţe şi studii interesante, mai ales acolo, la stereotipurile etnice… Mă rog, impresia mea…

Am prins o bucată din Vladimir Sorokin, pe care l-am scos de pe aldebaran încă vara trecută, dar n-am reuşit să-l citesc. Până apare ediţia în română, în traducerea fraţilor Vakulovski, poate găsesc timp pentru o lectură în original şi fac o cronică de întâmpinare… curios, Vakulovski-i lucrează de pe varianta oficială, sau merg şi ei pe .doc-ul de pe site-ul respectiv?

M-a „prins” textul lui Oleg Carp „Două mâini pentru mama” din rubrica Proza Contemporană în Căutarea Editorilor.

La tema De ce se urăsc basarabenii între ei, aş putea adăuga spusele amicilor Lupuşor+Leşanu care au povestit (ieri, la o bere+o bere+o bere) despre dedovşcina (relaţii neregulamentare brutale în armată) din căminele studenţeşti de la Galaţi şi Iaşi. Un fel de western cu cowboy moldoveni, poliţie română ineficientă şi Armata Roşie, secţia desantici, pe malurile Dunării. Tre să cer un copyright…

A se citi: textul lui Adi Urmanov şi Oda borcanelor, autor Diana Iepure, muzica o pune fiecare pentru sine. Candidat la Imn naţional neoficial, în proză. De adăugat: Mivina, lapte condensat, vinul de casă şi, la alegere, conservele „Zavtrak Turista” (Dejunul Turistului)…


Feb 15 2008

toate frumusetile…Mortii

Vitalie Sprînceană

Jaroslav Seifert

„Toate frumuseţile lumii”

Editura ART, 2007

Pe scurt despre autor: născut la Praga, în 1901, poet ceh de stânga, a fost chiar membru al partidului Comunist, cu care o rupe însă, nemulţumit de apucăturile bolşevice ale conducerii Partidului. Este semnatar al Cartei 77, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984.

Un jurnal trist: nu e pagină în care să nu fie sugerată, într-un fel sau altul, Moartea. În fapt, jurnalul însuşi este scris cu moartea în spate…şi în Faţă, ea fiind unul din co-autorii jurnalului lui Seifert.

Acest jurnal este o mărturisire retrospectivă, un fel de confesiune pasionantă a unui artist, ajuns la capătul biologicului. Nu este greu să bănuim că Moartea este unul dintre posibilii adresaţi ai Jurnalului, Arta e altul, Lumea, un al treilea.

Mint însă în legătură cu o anumită împrejurare, spunând că morţii sunt cei ce se întroc uneori printre noi. Nu, nici vorbă de aşa ceva. E doar o aparenţă şi o iluzie. Fiindcă noi suntem cei ce venim la ei. De la o zi la alta suntem tot mai apropiaţi de ei.” (p.78)

Scenele triste din cimitir alternează însă cu amintiri joviale, de o veselie tulburătoare:

O încăpere spaţioasă, elegant amenajată, ocupată pe jumătate cu separeuri de-a lungul pereţilor. O orchestră ţigănească agreabilă şi un parfum lejer ne-au învăluit chiar de la intrare. Pe covoarele persane se mişcau neauzite patru tinere fete. Două dintre ele erau, fără doar şi poate, unguroaice. Erau oacheşe la faţă, şi le-au oferit oaspeţilor nişte ochi negri şi largi, îngrădiţi de nişte gene lungi, arcuite. Celelalte două, aşa cum ne-am putut da seama imediat, erau, probabil, de la Viena. Toate patru erau înveşmântate cu fuste negre, lungi până mai jos de glezne şi se foiau printre mese în nişte pantofiori foarte eleganţi. Partea superioară a trupului, de la talie în sus, era înfăşurată doar într-un şirag de mărgele sau într-un lănţişorsubţire, de care atârna o cruciuliţă de aur. Pe urmă remarcai parfumul lejer al lăcrimioarelor şi al trupului fetei. Distribuiau ţigări şi băuturi pe un platou de argint, erau drăguţe şi ospitaliere, şi abordau o mină atât de firească, de parcă ar fi fost îmbrăcate până la gât.” (p.163-164)

În fine, am „văzut” în acest Jurnal o sală de dans: se dansa Strauss, Viul invita Moartea la un vals, în altă parte Artistul dansa Nudul, Dincoace era curtat de Dincolo… Viaţa şi Moartea răsuflau împreună şi încălzeau mâinile degerate ale Artistului.

P.S. Supără unele scăpări tehnice ale editurii. Să pui pe coperta din spate Max BRAD în loc de Max BROD e totuşi greşeală.


Feb 8 2008

saptaminal – I, serie noua

Vitalie Sprînceană

Rubrica Vocea Taxatorului

Intro. Taxatorul este fiinţa umană (ar fi ceva îndoieli) care te calcă pe picioare, haine, pantaloni, cizme, pantofi, îţi dă coate, gioale, în burtă, faţă, strigă la tine – totul pentru a aduna banii pe care altfel călătorii nu-i scot din buzunar. Altfel spus, taxatorul este o sublimare socială a incapacităţii noastre de a lua în serios o instituţie neformală ca responsabilitatea fiscală. Prin aceasta taxatorul este un fapt social, unele guri rele vorbesc chiar de o constanţă antropologică.

Autobuzul nr. 5 Buiucani-Botanica este arhiplin, de obicei. Ca orice alt autobuz/troleibuz/microbuz din Chişinău. aşa a fost pe timpul lui Urechean, pe timpul interimatului lui Ursu, apoi Iordan, aşa e şi pe timpul lui Chirtoacă. E tot un fapt social sau mai rău, un dat de antropologie politică…

Miercuri seara, călătoresc spre Porţile Oraşului. Lume multă, îmbulzeală. Ca la noi. Printre călători îşi face drum taxatoarea, calcă pe unul-altul, ici deşiră un călător, dincolo pune la încercare coloana vertebrală a altuia. O doamnă, să aibă la vreo 40 ani, vizibil iritată, atenţionează „factorul instituţional”:

Doamnă taxator, vă rog, fiţi mai atentă, am ouă în sacoşă.

Toţi avem ouă, răspunde sec taxatoarea, şi trece, impasibil, mai departe.

– – – – – – – – – – – – –

Alt troleibuz. Altă taxatoare (să nu credeţi că la mijloc ar fi o rea-intenţionare sexistă!). Oră de vârf. Tanti avertizează:

– Acolo, la uşa din mijloc, toţi au plătit? Fiţi atenţi, controlorii sunt pe mine.

Rubrica Omul de cultură şi lumea lui

Jimosho, alias A.C., anunţă, pe forumul moldova.net:

azi, la teatrul national m. eminescu etc

greenfox:

Ma intreb de ce nu ai afisat acest posting cu o jumatate de ora inainte sa inceapa eventu

Jimosho răspunde:

am postat si eu cand am putut

raspunsul (virtual, al înţeleptului:

O să venim şi noi când putem.

Rubrica Perla Zilei

Marian Lupu, preşedintele Parlamentului R.M. adresându-se deputaţilor: “Vă rog să scoateţi sunetele de la telefoanele mobile. Puneţi-le la vibraţie. Aşa va fi mai simplu şi mai… plăcut!”

(sursa)

Rubrica Cetăţean onest, caut ţară pe potrivă

Posibil editorial.

Un grup de cetăţeni, mai cetăţeni decât alţi cetăţeni, au dat buzna în şedinţa ordinară a Consiliului Municipal Chişinău. Refugiaţii transnistreni (despre ei e vorba) au cerut Primăriei să urgenteze finisarea şi darea în exploatare a blocului locativ construit special pentru ei. Până aici, nimic, cetăţeanul turmentat are dreptul şi obligaţia civică de a protesta.

Altfel, sunt câteva întrebări spinoase, la care tot încerc să-mi răspund:

e ok să le dai o casă nefericiţilor ăştia. Dar e ok oare s-o faci a n-a oară (când au venit încoace, majoritatea au obţinut camere în cămine pe care ulterior le-au vândut, pentru că…aşa le-a venit)?

– dacă tot le faci casă, e neapărat să construieşti blocul în unul dintre cele mai luxoase raioane ale oraşului?

– că tot veni vorba, chiar toţi refugiaţii ăştia sunt specialişti de înaltă calificare încât să le dăm apartamente de lux în cartierele de elită ale oraşului? E plină Moldova de sate părăsite, pământuri abandonate, şi dacă tot se vrea renaşterea satului moldovenesc, de ce nu i-am trimite la ţară, oricum o bună parte din ei sunt agricultori, zootehnicieni, medici. Mă gândesc că, în loc să li se dea case luxoase într-un oraş care nu le garantează nimic (asta dacă nu iese o lege prin care autorităţile ar fi obligate să le dea şi de lucru), ar trebui să li se garanteze un salariu de 200-300 euro şi să fie cazaţi undeva, în raioane, pentru a contribui şi ei la renaşterea ţării. În fapt, asta e soluţia optimă, dar cere un efort de previziune şi gândire strategică… Noi, restul cetăţenilor, tineri-familişti, indivizi care doresc să rămână în ţară, refugiaţi economici , pe când beneficiem de un asemenea cadou?

Articol de fond

Într-o nu ştiu care iarnă, într-o nu ştiu care ţară, o nu ştiu care autoritate a decis că pensionarii moldoveni (aţi ghicit, e vorba de ţara noastră) stabiliţi peste hotare vor primi pensii europene. Sună decent?

Pardon, îmi zice bunică-mea. Eu am muncit în kolhoz toată viaţa, am rămas în ţară şi primesc, ca pensie, tocmai 500 lei, adică 40 dolari faţă de 1500-2000 euro cât vor lua pensionarii de luxe ai ţării (în treacăt fie vorba, nimeni nu cunoaşte cifra reală a pensionarilor moldoveni stabiliţi peste hotare, se ştie însă că majoritatea absolută a moldovenilor care se stabilesc în occident, renunţă la cetăţenia MD, deci, s-ar putea ca prevederile astea să se aplice unor… viitori pensionari, acum bien mersi, care au motive să plece…să zicem nişte tipi cu arhivă politico-fiscală dubioasă). Alo, guvernul? Că tot vorbiţi de criterii europene, ce-ar fi să plătiţi europeneşte şi profesorilor de la ţară, şi tinerilor specialişti, şi medicilor, şi poliţiştilor, ţi în genere, să tratăm europeneşte ţara şi cetăţenii ei?

Rubrica Meteo

Cerul deasupra Bagdadului se va „înnora” astăzi cu ceva nori de avioane de bombardament americane după care vor urma precipitaţiile respective.


Feb 5 2008

Noica si ceva lautari, II

Vitalie Sprînceană

Constantin Noica şi Barbu Lăutaru

Note de lectură la Constantin Noica, „Despre lăutărism”, Humanitas, 2007

Un fel de continuare-polemică, prima parte o găseşti aici

Pentru a-l înţelege pe Noica, ar trebui să ţinem cont de o problemă cu „tradiţie şi origini nobile” în spiritualitatea europeană (mai puţin pe la orientali, ei erau pe drum, pe tao) – opoziţia enciclopedist vs superficial-lăutărist (ţine de adâncime), superficialitate vs profunzime (ţine de curiozitatea ştiinţifică), Jack of all trades, master of none vs profesionalism îngust (ţine de savoir-faire), polihistorism vs specializare (ţine de perspectivă)[1]. Subliniem că aceste dileme reprezintă mai mult decât chestiuni de metodă: sunt biserici imaginare, cu ritualuri, culte, sfinţi şi martiri, biblii şi galerii de inchizitori, universuri morale şi ştiinţifice, spirituale şi ideologice. A vorbi despre ele neutru este aproape imposibil: ethosul ştiinţific şi cultural este partizan ex definitio.

Asta ca să nu citiţi neutru, fără vlagă, următorul gând-idee-ideologie-credinţă religie a lui Noica: „Când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specializare sau simpla, oricât de adâncită, specializare.” (p.23).

Chestia în cauză ar putea fi bătută în cuie sub numele oricărui titan al culturii universale, fără specificarea apartenenţei etnice. Să aducem aici exemplul lui Goethe, interesat deopotrivă de literatură, ştiinţă şi teologie? Sau exemplul mai celebru al lui Leonardo da Vinci, aflat şi el în mai multe lumi spirituale? Mai încoace, Albert Schweitzer a demonstrat că un individ poate fi concomitent un talentat teolog, filozof al culturii şi…muzician[2].

Pe de altă parte, exista o percepţie specifică a enciclopedismului care îl opune specializării[3]. Un avatar al acestei biserici este drama, aparent fundată, a confruntării specializare – hibridare. E la modă să condamni, în numele unei unităţi disciplinare originare, tendinţa, „în vogă”, de specializare şi scindare a unor discipline sociale, la fel cum, e la modă să deplângi faptul că nu avem astăzi sociologi integri, filozofi integri sau alţi specialişti care ar să stăpâni un întreg sistem disciplinar al cercetărilor ştiinţifice.

În fapt, cu excepţia unor anomalii, specializarea este preţul pe care comunitatea ştiinţifică îl plăteşte pentru progresul ştiinţific general. Chiar dacă nu toţi sociologii de azi au o înţelegere profundă şi globală a societăţii, chiar dacă nu se revendică în mod egal de la aceleaşi concepte-cheie precum comunitate, ierarhie, autoritate, ei cercetează realitatea pe segmente, pe fragmente, astfel că integrismul, departe de a fi postulat iniţial, se recompune la finalul cercetărilor ştiinţifice. Lucrurile trebuie nuanţate considerabil… De la o vorbă la alta, a fi enciclopedist nu înseamnă, la o adică, cunoaşterea tuturor lucrurilor, a lumii în totalitate sau a cât mai multe lucruri (apare aici o nuanţă cantitativă inutilă)[4], ci înţelegerea profundă a unui fenomen-lucru-stare din mai multe perspective ştiinţifice… Până la urmă, oricât ne-am autoîncânta şi autoetala orizonturile noastre pretins largi, suntem condamnaţi să interpretăm aceeaşi temă, să călcăm acelaşi noroi obiectual: omul şi mediul său, natural sau social…asta pentru că ştiinţele nu se deosebesc între ele, aşa cum spune tradiţia populară şi popularizatoare, după obiectul de studiu… Faliile interdisciplinare se nasc şi se dezvoltă alimentate fiind de metodă: unghiul, punctul acela de vedere care luminează un obiect, perspectiva care luminează într-un sens obiectul, dar lasă restul învăluit de întunerec…chimistul nu studiază alt obiect decât lumea fizică, la fel şi fizicianul, astronomul, dar ei o studiază in mod diferit…şi chimistul şi fizicianul studiază piatra, ea fiind obiectul lor de studiu, dar fiecare din ei o investighează în felul său, cu instrumentul şi metoda lui… A fi enciclopedist, în acest al doilea sens, ar însemna să studiezi un obiect-lume în toată plenitudinea lui: matematică, fizică, teologică, filozofică, economică, culturală, socială, politică, să-i despleteşti, rând pe rând toate relaţiile de certitudine şi incertitudine. Este enciclopedist cel care ţine cont de complexitatea şi multiaspectualitatea fenomenului, şi nu cel care a memorizat, fără legătură, câteva zeci de propoziţii sau legităţi din o duzină de domenii ale cunoaşterii ştiinţifice.

Enciclopedist este medicul ginecolog care nu percepe doar organe sexuale, ci studiază întreg corpul, mediul, practicile sociale, modurile de a aborda corpul, cultura sexuală, inclusiv cea literară, muzicală sau cinematografică, etica sexuală, etica familială, religia. Este un prost enciclopedist însă, ginecologul care şi-a însuşit doar glandele-obiect plus ceva cunoştinţe difuze de geografie, matematică, informatică…

Până la urmă, logica situaţională, contextuală este unica în stare să ofere o soluţie viabilă acestei vechi dispute. Există momente în care specializarea este necesară, la fel, un savant sau un filozof nimereşte în situaţii în care trebuie să propună sinteze şi concepţii generale, dar o face având în spate un bagaj de experienţă specializată [5]


[1]Poate ca aici ar fi bine sa vii cu niste exemple clare, ca sa stim la ce si la cine te referi. Unde ai mai gasit aceasta problema, in spiritualitatea europeana? A mai fost analizata si de altcineva? Deci, cine a mai problematizat pe aceasta tema? Desigur, dai mai jos niste exemple, dar ele vin in continuarea lecturii lui Noica, or ceea ce te intreb este cine a mai discutat despre asta inaintea lui.

[2] Sunt sigur ca daca mai citesti odata ce ai scris, nici tu nu iti vei da dreptate. Pai Noica spune clar : “cand este roman” : iar tu aduci, in continuare, exemple de autori de alta nationalitate. Asadar, contraexemplele tale nu infirma cu nimic judecata lui Noica.

[3] Ma intreb imediat: in ce consta, mai exact (cu citate, daca se poate), aceasta perceptie deplasata a enciclopedismului? Cred ca ar trebui sa spui, imediat dupa ce faci aceasta afirmatie, la ce exact te referi. Comentariile de dupa sunt neclare…

[4] Cand spui asta, te referi la Noica? Daca da, de ce nu dai citate? Orice afirmatie trebuie sa fie acoperita cu ceva…

[5] Daca vrei sa opui aceasta judecata ideilor lui Noica din cartea pe care o discuti, atunci nu cred ca ai nimerit bine. Dar as vrea mai intai sa stiu daca, intr-adevar, in acest segment este vorba de o critica la adresa lui Noica.

P.S. Notele cu roşu sunt de fapt comentariile-criticile unui prieten. Sunt de fapt nişte invitaţii spre o discuţie mai largă, mai clară, pe alocuri mai corectă, iar răspunsurile vor veni în curând sub forma unor desfăşurări-discuţii-polemici…


Feb 4 2008

eurovision cu ghimpi

Vitalie Sprînceană
Nici n-a reuşit şeful statului să ajungă de la Ministerul Culturii la Preşedinţie că ziariştii de la Moldova Suverană au şi închegat un articol în spiritul criticilor adresate de preşedinte participanţilor moldoveni la Eurovision. Amintesc că preşedintele ar fi spus că „barzii moldoveni” ar fi prost pregătiţi şi ne-ar face de ruşine…

Paradoxal, artiştii au tăcut chitic – ai fi zis că aşteaptă sprijin din partea vreunui colectiv de muncitori de la uzina de tractoare… Nici o organizaţie a breslei nu a luat atitudine: cum ar veni, oricine este în drept să încalce autonomia sferei artistice şi a exprimării libere (cum au încălcat-o, ceva mai devreme poliţiştii, cu ocazia scandalului „Monoloagele vaginului”). Mă rog, e problema domnilor artişti şi nu au de ce să se plângă că nu au condiţii sau că spaţiul public este nefavorabil. În fapt, normalitatea creatoare nu e cea postulată declarativ în legi, ci cea pe care eşti dispus s-o aperi şi pe care o controlezi efectiv, şi dacă zona asta e nulă, trebuie, ca artist să-ţi asumi consecinţele…

Altfel, articolul cu pricina, „Lipsa acuta de material de valoare” semnat de Cristina Porcesco, e un straniu melanj de neînţelegere, naivitate şi ceva tupeu. „Criticile” se împart în 2 grupuri: estetice şi economice.

Critica estetică, poate fi rezumată în câteva „argumente”:

lipsa de inspiratie a participantilor

Un puhoi de melodii strinse parca de la un concurs pentru amatori

versuri sterse si banale

piese lalaite intr-o engleza execrabila

muzica de la noi este intr-un declin total

Setul de etichete este aplicabil întregii zone a muzicii pop autohtone, dacă am uitat că muzica pop nu este decât…muzică pop şi că calitatea nu este punctul ei forte. Ea distrează, vinde discuri şi casete, imagini şi reviste glossy, emisiuni cu VIP, într-un cuvânt scopul ei este divertismenul, nu performanţa lingvistică, poetică sau estetică. Ar însemnă să descuiem un lacăt cu o cheie nepotrivită. Recapitulez: muzica pop nu e art pour art, şi nu ţine neapărat să cultive simţul melomanului, care, din partea lui, o cumpără nu pentru că ar fi elevată, ci pentru că serveşte unor necesităţi de divertisment, relaxare…

Altfel, Eurovisionul e un concurs pentru muzică pop şi dacă dorim să nu ne facem de râs, să mergem atunci la Festivalul de la San-Remo, sau să trimitem la Eurovision cântăreţi de operă (paradox: şi cântăreţii de operă vor trebui să interpreteze melodii străine într-o franceză, italiană, germană „execrabilă” – sunt regulile genului!).

Celălalt argument este unul economic, uşor forţat şi el – “din moment ce tara noastra este dispusa sa cheltuiasca sume enorme pentru a se prezenta in mai, la Belgrad, Serbia, cred ca artistii ar fi trebuit sa acorde mai multa importanta concursului, avind in vedere faptul ca au avut destul timp, 7 luni, de a lucra atit la piesa, cit si asupra unui show”.

De fapt, sumele enorme pe care le plătim pentru a asigura prezenţa Moldovei la Eurovision vin…tot de la artiştii din zona pop, care plătesc sub forma unor impozite, taxe, impresariat, reviste şi creştere a tirajelor, audienţă TV, popularitate politică în perioada electorală şi statul este obligat moral să le creeze condiţii pentru o participare normală la Eurovision.