Jan 31 2008

anunt

Vitalie Sprînceană

Din 15 ianuarie în 15 februarie, Palgrave Macmillan dă acces gratuit la reviste, extrase din cărţi.

Pe ei, flăcăi!

Via Oedip


Jan 31 2008

auzite

Vitalie Sprînceană
Nu veţi găsi, în librăriile moldoveneşti, cărţi teoretice sau programatice care ar fi scrise de un colectiv de autori. Savanţii moldoveni sunt, fie genii nerecunoscuţi (pentru sine), fie idioţi (despre ceilalţi) – o profă de la USM, care predă Pedagogia…
Popularitatea Domnului nostru Hristos atinsese cote foarte înalte…– un post de radio religios, care a dat cu tifla lui Champollion şi Schliemann reuşind să descopere ceva Barometre ale Opiniei Publice, sondaje de opinie şi forumuri electronice datând din veacul I al erei noastre… O fi găsit vre-un PPS prăfuit printre ruinele Ierusalimului…
Suntem interesaţi de efectele spirituale ale programelor noastre – sinceritate involuntară, tipii de la acelaşi post de radio recunosc că se ocupă/interesează exclusiv de efecte.


Jan 29 2008

anunt cu hoti

Vitalie Sprînceană

Poetul Eugen Cioclea a fost bătut şi jefuit duminică seara în cartierul Poşta Veche. Ca simplu individ, nu ca poet. Cetăţeanul Cioclea avea în buzunar tocmai 6 lei, adică 50 cenţi USA şi un aparat de fotografiat.

Mare ghinion pe capul hoţilor! Asta pentru că nu citesc poezie şi nu merg la teatru, altfel ar fi aflat că ţinta nu era businessman şi nu avea conturi în Elveţia. Vai de capul lor! Au uitat un principiu de căpetenie al strategiilor militare: Cunoaşte-ţi duşmanul!

Găinarii nefericiţi vor fi prinşi probabil şi vor încasa ceva ani de puşcărie pentru un furt de … 6 lei. Dacă erau mai citiţi, poate-poate câştigau ceva… Semn că şi hoţii ar trebui să se apuce de carte…

P.S. pentru cinefili: Cine-clubul Alianţei franceze rulează vineri, 1 februarie, ora 18.15, filmul lui François Truffaut « Les quatre cents coups », pentru care nu am decât cuvinte mari. L-am văzut de 2 ori, acum merg să împlinesc triada. Altfel destinul lui Antoine Doinel se pliază de minune pec el al artiştilor moldoveni, Cioclea inclusiv. Mai vine cineva ?


Jan 28 2008

lecturi imobiliare I

Vitalie Sprînceană
De la o vreme citesc tot mai des…site-uri imobiliare. Din motive personal-nevoitoide (caut o chirie decentă). E şi asta un fel de carte, una specială, vie, în proces zilnic de scriere, un fel de respiraţie scrisă a cotidianului urban, folclor ad-hoc cu rădăcini în realitatea imediată…Ar trebuie citite sociologic anunţurile imobiliare. S-ar vedea bunăoară motivele căderii libere a ratei natalităţii şi cum un fel de capitalism de tip western cu cow-boy sub forma unor gospodine şi vedete de bucătărie a luat locul acelui socialism în care fiecare putea spera să aibă cândva un spaţiu, fie de 2 m2, de spaţiu intim, personal…
S-ar cere şi o lectură ideologică a problemei locative, dar, personal, tind să cred, că locuinţa e ceva ce ţine de un Dincolo de Ideologie, e un fel de necesitate care ar trebui acordată prin naştere, ca certificatul, buletinul de identitate şi alte însemne ale apartenenţei la o comunitate socială sau politică. O societate ce nu a rezolvat încă în nici un fel problema adăpostului pentru membrii săi, e o aberaţie…
Am putea citi într-o asemenea cheie şi Biblia, sunt sigur că Izgonirea din rai se pretează la o astfel de interpretare – Adam şi Eva sunt alungaţi din sfera datului de la Dumnezeu (societate) a casei. Dumnezeu ar apărea aici ca un prim rentier ce dă în chirie raiul, iar Adam şi Eva nişte chiriaşi au încălcat autoritatea Stăpânului şi pur şi simplu au fost daţi afară…
„Caut băieţi (fete) care lucrează” – nu e, cum ar părea la prima vedere, o grijă dureroasă pentru PIB-ul ţării, nici o politică publică stihiinică, venind de jos, care ar viza sporirea bogăţiei colective sau ar regla şomajul. Într-un limbaj mai direct: ofer spaţiu de locuit unor indivizi care nu s-ar prea folosi de el prea mult, ar fi ocupaţi pe durata zilei întregi şi s-ar folosi de ele exclusiv ca spaţiu de dormit. În fapt, nu se vinde intimitate, nici spaţii autonome, ci bucăţi de „zone publice” reglate şi strict cenzurate. Să plăteşti, dar să nu te prea văd pe aici – o descifrare oarecum tristă, dar mult prea adevărată.
„Închiriez apartamente pe ore, zile, zile” – un fel de prostituţie clandestină, dar tolerată. Chiar dacă opiniile scandaloase ale unor străini nu ar transpira în public (cum a fost cazul turculeţilor de la Tempo), amploarea fenomenului ar fi uşor de măsurat după numărul de anunţuri de acest gen care apar pe hârtie, în stradă, sub formă de afişe, anunţuri la TV Market etc… Sunt câteva sute, dacă nu chiar mii de asemenea puncte închiriabile de reproducere în oraş fiecare din ele adăpostind poveşti de umilire/plăcere zilnică a tot atâtea femei/fete/bărbaţi. În fapt, nişte creuzete ale „eficienţei” politicilor sociale…
„Caut persoane serioase” – două lecturi sunt posibile. Prima: seriozitatea e o noţiune financiară par excelence şi se măsoară prin capacitatea chiriaşului de a plăti bine, mult, la timp. E cazul cel mai fericit. A doua lectură e una plebeie: seriozitatea ţine de îndurabilitatea, răbdarea şi disponibilitatea afectivă a chiriaşului, ce va fi obligat să îndure capriciile Stăpânului, să nu avanseze pretenţii prea mari şi să fie conştient că oricând poate să fie dat afară fără multe explicaţii…


Jan 24 2008

Iancu Jianu şi editurile

Vitalie Sprînceană

Un protest iscălit de Cristian Bădiliţă, soţie şi prietenii săi, preluat şi de Pătrătosu, semnalează haiducia culturală a unor edituri româneşti, în speţă Herald, care s-ar folosi de practica traducerilor mediocre. Citez:

Texte scrise in greaca veche sau latina intra in cultura romana prin intermediul limbilor engleza sau franceza. Pastorul lui Herma, o serie de Evanghelii apocrife, Intelepciunea lui Solomon, Diatessaronul, Pistis Sophia (nici mai mult nici mai putin!), Cartea lui Enoh, iata doar cateva titluri, dintr-o lista ingrijorator de lunga, care au aparut la mai sus citata editura, traduse nu din limbile originale (greaca veche, latina, copta sau etiopiana), ci din limbi moderne, la mana a doua. Protestam vehement impotriva acestei fraude intelectuale de o gravitate fara precedent. Cumparatorii sunt pacaliti sistematic cu marfa de calitate zero. Aceste „traduceri dupa traduceri” nu pot fi folosite nici in scoli, nici in licee, nici in universitati. Dar ele ocupa rafturile in librarii si-l ademenesc pe cititorul cinstit, dar lipsit de competenta necesara pentru a discerne graul de neghina.

Să amintim aici şi cazul Humanitas, o editură mai prestigioasă decât Herald, cu tradiţii în realizarea unor traduceri fundamentale: Heidegger, Aron etc, dar care a călcat pe greblă prin noua traducere din Bulgakov, „Maestrul şi MargarEta” , cu o aberaţie chiar în titlu demnă de tipografia raională a unei fundături, semn că nici la curţile de boieri nu e mai bine.

Protestul cunoscătorului, legitim din toate punctele de vedere, sună oarecum deşănţat pe fonul retoricii triumfaliste a abundenţei traducerilor, a criticilor laudative de cartel…estetic, etic, filozofic şi profesionalist, Bădiliţă are dreptate, economic însă, nu.

Trecerea editării de carte din mâinile statului în cele ale capitalului privat, dipariţia statului ca unic jucător al pieţei de carte, în fine, liberalizarea pieţei de carte şi trecerea ei pe rulmenţi capitalişti impune afacerilor editoriale o altă logică decât cea a competenţei, a măiestriei şi a traducerilor calitative, autentice. E o iluzie să crezi că piaţa de carte s-ar sustrage modelului economic al tranziţiei, la care se adaugă două circumstanţe agravante: ruptura, pe durata unor ani buni, a cărţii româneşti de circuitul mondial al cărţilor şi ca consecinţă directă, prezenţa unor goluri prea mari şi prea urgente pe care fiecare editură le cârpeşte cum poate…

La fel cum economia de tranziţie a presupus diferite tipuri de haiducie financiară, fiscală, legală şi politică, editarea de carte joacă după reguli identice… În fapt, piaţa românească vinde cărţi nu pentru că ar fi bune, ci pentru că sunt noi. Trebuie să ne obişnuim cu asta: se vinde Noutatea, nu calitatea, nu meşteşugul…şi chestia asta va dura până găurile mari vor fi peticite cât de cât… Dincolo de această perioadă, ar trebui să demareze epoca normalitatăţii pieţei de carte, prin realizarea unor proiecte de traducere autentică, sub bagheta unor specialişti în domeniu…

Altfel, haiducia culturală este destinul culturilor care se deschid dintr-o dată spre lume… este saltul, industrializarea şi colectivizarea intelectuală rapidă, prin care aceste mici culturi încearcă să acopere handicapurile, întârzierile şi rămânerile în urmă…

Critica profesionistă este bună, dar uneori, prematură. Îmi amintesc că am lecturat „Don Quijote” în moldoveneşte (cu grafie chirilică) într-o traducere din… rusă, la fel şi „Faust”, „Robinson Crusoe” şi multe alte cărţi… erau oribile, dar altele nu erau. Acum, când lucrurile s-au mai aşezat, am posibilitatea să citesc aceste cărţi în ediţii mult mai bune, dar nu pot condamna editurile că ar fi făcut traduceri de mâna a doua… Făceau şi ele ce puteau pentru a umple golul cultural enorm…

Când? – e combustibilul care porneşte motorul vânzării cărţilor pe piaţa românească… Aş fi încântat să fie: Cum?, dar este prematur… Răbdare, deci, rabdare.

Studenţii, grija cea mare a domnului Bădiliţă, vor găsi şi alte ieşiri din impas. Vor consulta traducerile franceze, engleze sau germane autorizate, până se vor găsi edituri ce se vor declara gata să-şi asume riscul şi seriozitatea unor traduceri bune, care necesită TIMP (deficienţa acută a pieţei de carte românească) şi bani.


Jan 22 2008

poetice

Vitalie Sprînceană

nu cad pietre din cer…şi-i păcat.

picăturile de apă se storc prea uşor

din nou spre cerul – mamă.

o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut,

ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat.

******

trăim singuri

într-o lume singură.

o unică mângâiere

sunt stelele,

cerul, luna, soarele…

de ce atunci când murim,

când ne urcăm la dumnezeu

valul de ţărână

se aşterne peste ochii noştri?

de ce ni se ia cerul?

*****

vreau

să violez moartea…

să-i iau coasa

să o dezbrac

de mantie…

s-o muşc, s-o dispreţuiesc

s-o batjocoresc,

s-o strâng,

să plângă,

să se

simtă neputincioasă

în golicunea ei,

aşa cum eu sunt neputincios

în nuda mea viaţă…

să verse lacrimi,

să strige,

să plângă…

aş lua două lacrimia le ei,

le-aş pune într-o eprubetă

şi mi-ar fi destul să le privesc…

pentru a striga: “Ăsta a fost

sensul vieţii mele!”

P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…


Jan 21 2008

stire cu rusi, englezi si romani

Vitalie Sprînceană

O ştire BBC din 26 decembrie 2007 anunţa „rugămintea” Ministerului de Externe al Rusiei ca, de la 1 ianuarie 2008, centrele British Council din Rusia să-şi stopeze activitatea, din motivul că „sunt deschise şi lucrează ilegal” pe teritoriul Federaţiei Ruse. La 14 ianuarie 2008, ambasadorul englez la Moskova, Russell Brenton, a fost chemat să dea explicaţii în legătură cu faptul că, filialele BC din Sankt-Petersburg şi Ekaterinburg s-au redeschis în noul an.

Un scandal mai vechi ce-şi trage originile din afacerea Litvineko.

Ca de obicei, ruşii nu lucrează cu mănuşi. Funcţionarii culturali britanici sunt trataţi laolaltă cu diplomaţii, politicienii şi restul englezilor.

Chiar mă îndoiesc că Rusia, cu toată bogăţia ei culturală şi spirituală, s-ar putea dispensa de un asemenea focar de cultură şi educaţie, or, centrele British Council ofereau literatură nouă, din toate domeniile, mai ales ştiinţe umanitare – cărţi atât de necesare studenţilor ruşi. Pe lângă asta se ocupau şi cu sprijin didactic pentru profii de engleză, organizau cursuri de limbă şi civilizaţie engleză, ce mai, făceau cultură. Şi mai mult mă îndoiesc că Rusia ar trebui să dea cu piciorul în uşile spre alte culturi… Habar n-am cum se va termina scandalul acesta, mi-ar plăcea să fie rezolvat pe cale amicală…

(via vector`s)

Altfel, cotidianul Timpul de Dimineaţă a publicat vineri, 18 ianuarie un interviu cu Ion Mircea, director la Direcţia Români din Afara Ţării în cadrul ICR, la tema „vie” a înfiinţării unei filiale a Institutului Cultural Român la Chişinău.

Fragment:

« Reporter: Aveţi o intenţie mai veche de înfiinţare a unui institut cultural la Chişinău. De ce până în prezent acesta nu există?

Ion Mircea : Sunt şi lucruri pe care nu le putem face. Dorinţa noastră cea mai mare este să înfiinţăm un institut cultural la Chişinău. Impedimentele nu vin din România, ci din RM. În opinia mea, acest institut nu se înfiinţează, întrucât guvernul actual al RM nu găseşte translatori. Nu este capabil să identifice translatori care să traducă toate mesajele culturale din limba română în limba… moldovenească. În cursul anilor s-au făcut demersuri care nu au fost acceptate de partea moldovenească. »

Eu nu am înţeles, tipul ăsta spune bancuri ? Dacă nu, are vre-un răspuns oficial al Guvernului moldovean, ca să râdem şi noi ? Dacă da, atunci a greşit cumva adresa, ziarul în cauză are şi un supliment, Timpul satiric, un fel de Academia Caţavencu la moldoveni, care l-ar găzdui cu plăcere.

Încă aşteptăm xero-copii sau foto-copii ale unor cereri, ordine sau răspunsuri din corespondenţa bilaterală ICR-Guvernul Moldovei care ar proba cine trişează…

P.S. a apărut nr.2 al revistei Stare de Urgenţă, mult mai bun decât precedentul. Revin cu detalii.