“Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre”
Între “to spend” şi “to come”… orgasmul, bineînţeles. Mutaţii sociale şi culturale ale sexualităţii.
Un truism filozofic afirmă că unica diferenţă între om şi animal este cultura. Altfel spus, instinctul este soarta animalului, şi cultura este cea a omului. Animalul, deşi domesticit şi oarecum civilizat (adică după ce a asimilat o doză de cultură) rămâne la acest palier al instinctului: cazurile frecvente când unele jivine, aparent blânde şi inofensive, “înmuiate” de traiul alături de om, se revoltă şi-şi arată colţii denotă supremaţia netă a instinctului, ca fiind mediul firesc al animalului. Dincolo, orice manifestare a instinctului trebuie filtrată prin mecanismele complicate ale culturii, ale sublimării şi ale autocontrolului.
…O istorie a Orgasmului nu poate fi decât o istorie a sexualităţii. O istorie a sexualităţii însă, nu este o “istorie naturală” după modelul biologic, ci o istorie socială care trebuie să ţină cont, în desfăşurarea ei, de motive şi rigori culturale, religioase, economice, culturale.
Suntem prinşi între două extreme: pe de o parte, logică lui “iubim pentru că cultura noastră ne învaţă să iubim, în numele supravieţuirii speciei” şi “suntem ca specie în mod biologic programaţi să ne îndrăgostim şi să alcătuim perechi”.
Definitoriu pentru societatea umană este transgresiunea acestui dualism, transformarea lui într-un continuum socio-biologic, cele două ipostaze fiind în acest caz doar două posibilităţi graduale pe aceeaşi axă liniară a evoluţiei omului de la instinct la cultură. În fapt, o istorie a sexualităţii occidentale este o istorie a diferitelor uzanţe culturale ale faptului sexual, a sublimărilor succesive în numele unui palier sau altul al socialului, a îngrădirilor, barierelor şi dirijărilor extraordinarei surse de energie care este instinctul sexual.
Trebuie să spunem că sexualitatea nu a fost reprimată, aşa cum ar părea la o lectură superficială a unor “texte sacre” (religioase, culturale sau etice), nici combătută, aşa cum ar ieşi din lamentatio “luptătorilor pentru eliberarea sexuală”. Sexualitatea a fost doar dirijată şi transpusă în alte scopuri. Eliberarea sexuală a zilelor noastre nefiind, în nici un caz, salvarea sexualităţii, sau emanciparea ei, ci câştigarea de către individ a dreptului de uzanţă individuală a sexualităţii, departe şi în afara grilelor colective.
Tocmai am enunţat o axă fundamentală a istoriei sexualităţii în Occident: cea care desemnează evoluţia şi modificările în drepturile (etice, juridice, religioase) de utilizare a sexualităţii: de la colectiv la individ, de la societate la atomul social – evoluţia pare să scape lui Muchembled, ocupat neiertat de mult cu descrierea rigorilor şi interpretărilor culturale şi religioase. În plan filozofic general, această istorie a acumulării, la polul individual, atât a obligaţiunilor cât şi a drepturilor de utilizare a energiei sexuale se suprapune în cadrul mai general al emancipării individului, al invenţiei lui de către gândirea modernă şi al eliberării lui succesive de sub tutela statului şi a religiei (o lectură marxistă a istoriei ar sugera o evoluţie paralelă, nu neapărat univocă: cea a încorporării treptate a individului în structuri economice şi invenţiei unor noi forme de dominaţie, mai soft decât cele vechi).
O altă axă fundamentală, pe care se pliază istoria sexualităţii occidentale în perioada studiată de Muchembled este oscilaţia sexualităţii între procreaţie şi plăcere. Cele două poluri nu sunt neapărat antagoniste, dar lectura socială le interpretează în felul acesta. În fapt, procreaţia este minimul de sexualitate acceptat în occident, plăcerea fiind demonizată şi surghiunită în Infern (un fapt care explică atât interesul extraordinar pentru acesta, dar şi interpretările de genul celei din Ivan Turbincă – prin grila interesant-plictisitor). Procesul prin care plăcerii îi sunt barate toate drumurile de acces spre individ poartă numele de Sublimare. Termenul forjat de Sigmund Freud se dovedeşte a fi cel mai util pentru a desemna sistemul de procedee, reguli, uzanţe, obiceiuri, scrieri, legi şi norme care zăgăzuiesc cu succes potenţialul fulminant al energiei sexuale şi îl transpun în palierul economic, politic şi religios al socialului. Activismul politic, frecvenţa crescândă a războaielor în Europa, cultul eroilor militari – toate se înscriu de minune în paradigma sublimării energiei sexuale. Muchembled corectează chiar, în numele paradigmei sexualităţii sublimate, teza lui Max Weber despre legătura cauzală între etica protestantă şi progresul economic al societăţilor care au îmbrăţişat acest tip de etică, prin transcrierea ei în termenii sexualităţii. Astfel, miracaolul economic al Occidentului se explică şi prin capacitatea sa de a sublima energiile sexuale, obligându-le să ia forma şi justificarea unor performanţe economice, politice sau sociale.
Acest traseu nu este atât de lejer şi liniar precum pare. Întâi pentru că presupune developarea unui sistem întreg de institute şi instituţii “corectoare”: biserica, familia, statul, dreptul, tradiţiile. În al doilea rând, pentru că nu poate fi conceput fără existenţa unor “supape” – marje de libertate tolerate pentru “respiraţia normală a organismului social”.
O specificare: traseele sunt diferite, atât pentru ambele sexe, cât şi pentru diferitele straturi ale societăţii. Pe plan gender, problema sublimării sexualităţii feminine pare rezolvată odată cu găselniţa “păcatului Evei” care justifică duritatea convenţiilor şi legilor sociale în ce le priveşte. Pentru perioada anterioară revoluţiei sexuale şi invenţiei pilule contraceptive, sexualitatea feminină este încorsetată în regimul “procreaţie” cu toate consecinţele ce decurg: naştere, creştere şi educaţie a copiilor, menţinerea căminului familial, îngrijirea masculului procreator. Această schemă este valabilă pentru Europa secolului al XVI-lea, pentru Europa Luminilor dar şi pentru epoca victoriană. Trăsăturile ei sunt: stigmatizarea căutării plăcerii de către femeie, condamnarea unor comportamente orientate spre acest scop şi pedepsirea legală, religioasă şi economică a oricăror tentative feminine de deturnare a “maşinii simbolice de sublimare”. Pentru jumătatea bărbătească regulile sunt mai permisive, libertatea este mult mai mare, fiind tolerate chiar unele excese de sexualitate. În practică, spune Muchembled, putem vorbi de un veritabil standart dublu, menit să ţină în frâu sexualtiatea bărbătească. Pe de o parte, ca şi în cazul feminin, bărbaţii sunt îndemnaţi şi obligaţi să se menţină în cadul procreativ al sexualităţii, altfel spus să caute plăcerea doar în căminul familial, în anumite limite. Pe de altă parte, există un sistem extrem de dezvoltat al caselor de toleranţă, prostituţiei legale şi infidelităţilor familiale tolerate, care au funcţia de a asigura supape pentru sexualitatea excesivă a unor masculi. O spunem pe şleau: adulterul masculin este tolerat, mai mult este uneori chiar încurajat, fiind considerat o expresie a “potenţei procreatoare” a masculului, la fel este tolerată şi chiar admisă o anumită doză de căutare a plăcerii de către bărbat, fie în braţele prostituatelor, fie ale amantelor.
În plan social general sistemul social menţine un şir de instituţii situate la ambele extreme: atât la extrema reţinerii de la orice sexualitate (este cazul mănăstirilor şi al instituţiei preoţilor, celibatari în cadrul religiei catolice) cât şi la extrema voluptăţii (prostituatele şi femeile uşoare) care trebuie să menţină stabilitatea angrenajului social.
În fine, o a treia axă determinantă este a evoluţiei uzanţelor sexualităţii în Occident este inventarea “femeii”, a orgasmului feminin, a “homosexualilor”, a masturbării – altfel spus, inventarea unei uzanţe individuale a sexualităţii care ar ţine cont de particularităţile gender, care ar acoperi “cerinţele şi exigenţele” particulare ale atomilor sexuali şi care ar oferi şanse egale tuturor membrilor societăţii şi care, este orientată spre plăcere. Femiea, homosexualul, masturbarea – sunt variaţii ale plăcerii. Societatea occidentală contemporană a “legalizat” plăcerea, mai mult, unii filozofi vorbesc de un exces periculos al plăcerii manifestată prin tirania orgasmului, vinovată cică, de destrămarea multor familii şi de fragilitatea cuplului în occident. Evoluţia aceasta poate fi descrisă în termenii un fapt anecdotic: în secolele XVI – XIX, în engleză, expresia care desemna piscul plăcerii utiliza vrbul “to spend”, adică a cheltui, altfel spus o lectură a sexualităţii din perspectiva performanţei procreative şi economice, care rezerva un timp limitat acestui aspect al vieţii umane. În engleza contemporană, acelaşi lucru este desemnat acum cu ajutorul verbului “to come”, adică a veni, a ajunge, care presupune un proces autonom, cu logica şi tehnica sa…
Unde suntem astăzi? Poate oare plăcerea să constituie un fundament sigur pentru o evoluţie socială? Ieşirea din umbră a sexualităţii corelată cu numărul crescând al divorţurilor, sporul demografic redus, negativ chiar al populaţiilor occidentale, hedonismul sexual, logica totalitară a performanţei sexuale – nu sunt oare semne ale decăderii societăţii vestice? Societatea occidentală, are vreo şansă de supravieţuire după devalorizarea familiei?
De fapt, o astfel de formulare a întrebărilor-cheie a evoluţiei sexualităţii în Occident este defectuoasă. Se întrevăd prea clar rigorile retorice ale discursurilor religioase tradiţionale, ale uzanţelor colective ale sexualităţii. Reformulate, aceste probleme trebuie să ţină cont de o mutaţie enormă pe plan filozofic şi juridic: epoca noastră, numită post-modernă, epocă a eliberării sexualităţii de sub tutela statului sau religiosului, nu este nicidecum epoca distrugerii familiei (aşa cum strigă unii “legionari” morali), ci una a renegocierii. Departe de a fi contestat, faptul familial este re-negociat, re-discutat. O utopie umanistă este pe cale de a se împlini: fondarea instituţiilor umane se bazează deja pe o alegere conştientă. Noua familie este aceeaşi uniune constituită de data asta prin acord egal, prin contract care presupune egalitate sexuală şi de plăcere a celor doi componenţi ai familiei. Argumentul că, exaltarea plăcerii şi voluptăţii ar distruge familia este unul fals. Să nu uităm că homosexualii, adică familiile bazate exclusiv pe plăcere, nu pe procreaţie doresc…să întemeieze familie şi să educe copii. Adică să contribuie la menţinerea speciei.