Oct 31 2007

homo zapat

Vitalie Sprînceană

Viktor Pelevine

„Homo zapiens”

Seuil, 2001

Varianta rusă a romanului, prezentă pe site-ul oficial al autorului, poartă numele «GENERATION П» („П” este scurtătura rusă pentru PEPSI). „Cenzurarea” franceză produsă prin schimbarea titlului în „Homo Zapiens” (numele unui capitol al cărţii) surprinde reuşit „prime-time-ul” romanului, momentul ăla în care turmele de idei, scene şi personaje risipite aiurea prin văile şi colinele „spaţiului narativ” sunt adunate în ghemuri de sens, în filtre care dispun repartiţia ulterioară a „cărţilor”…

Chestia asta ar putea fi „lecturată” şi ca o încercare de deturnare a atenţiei cititorului într-o direcţie tematică şi ideatică anume – personal însă, am fost interesat de tematica mass-media şi televiziune, în special, şi „ochelarii francezi” mi-au fost utili.

Eroul aparent al romanului este Babylen Tatarski (numele este compus din „unirea” întru Gloria Patriei a două simboluri sovietice: Babi Yar – unul din episoadele cele mai funebre ale Războiului al Doilea Mondial, mediatizat mult în URSS – şi Lenin omul-simbol-nume-revoluţie-aer-oraş-corabie-sânge etc., etc Între altele moda aceasta a numelor „revoluţionare” face jertfe şi astăzi – am avut o colegă de gimnaziu, fiică a unor activişti de partid din regiune, ce purta numele VladiLena, tipa este foarte nefericită şi necăjită din partea numelui, preferând să spună că se numeşte Paşa). Babylen este un intelectual sovietic tipic: este admis la un institut tehnic, nu pentru că ar avea pasiune pentru tehnică, ci pentru a scăpa de serviciul militar. După ce lecturează o culegere de poezii de Pasternak, Babylen decide să studieze literatura. Îşi face studiile la Institutul de Literatură, secţia Literatura popoarelor din URSS. Babylen trăieşte cu iluzia că profesia sa îi conferă un acces privilegiat spre eternitate, spre veşnicie – reprezentată probabil de „spiritul frăţesc şi prietenesc al traiului în comun a celor 15 republici-surori în cadrul marii familii care este Uniunea Sovietică”, de coloratura mesianică a misiunii eliberatoare a proletariatului şi de elementul pur religios al credinţei în viitorul luminos …

Când URSS se prăbuşeşte, odată cu ea, în neant, cade şi „eternitatea” sovietică, lăsând loc unui cotidian fără viitor, în genere fără o axă temporală (am putea să speculăm că televiziunea este chemată să acopere acest gol de viitor, această absenţă acută de „eternitate” printr-un exces de prezent, de „aici şi acum”). Cum are loc această substituţie a lui „mâine” şi „ieri” printr-un abuz de „azi”?

Răspunsul îl oferă capitolul „Homo zapiens”. Ceva preistorie: după prăbuşirea imperiului sovietic, Babylen abandonează literatură şi se angajează la un cecen, în calitate de vânzător la gheretă. O întâlnire incidentală schimbă cursul vieţii acestuia: reperat de un prieten, Tatarski este aruncat în lumea creatorilor de publicitate, după care, gradual, urcă toate treptele ierarhice… Într-o zi, întâlneşte un fost prieten, acum preocupat de religie orientală, care-l invită în ospeţie, într-o suburbie a Moskovei. Acolo, Tatarski consumă extatice şi are halucinaţii. „Homo zapiens” este una dintre aceste halucinaţii, concepută ca o şedinţă spiritistă cu sufletul lui Che Guevara.

Întrebarea lui Babylen:

„Ceva nou despre publicitate ce nu pot citi nici la Al Ries nici la Ogilvy?”

Urmează aproximativ 20 pagini de explicaţii, teorii, aforisme şi apeluri de tipul celebrului „Companeros!”.

Răspunsul lui El Che:

Cheia se află în dualismul subiect-obiect, atât de drag filozofiei occidentale, dar care este negat cu vehemenţă de spiritualitatea orientală. În fapt, nu este vorba de orice dualism subiect-obiect, ci de o variantă „dinamică” a acestui dualism în care una dintre părţi este televizorul (nicidecum omul, care are o apariţie efemeră, de rol).

Pelevin formulează două variante ale acestui dualism:

a) om-televizor deconectat. În fapt acesta este un dualism fals care îşi soarbe legitimitatea doar în opoziţie cu cel de-al doilea dualism. Este o balanţă cu o singură parte – OMUL.

Un televizor deconectat este un obiect ca multe altele, precum pietrele, valurile mării sau o bucată de lemn: el poate fi transportat, manipulat spaţial, adică, se află sub controlul total al subiectului, al omului, al individului, al sufletului.

b) om-televizor conectat. Şi acesta este un dualism fals, întrucât putem vorbi doar despre o parte a balanţei: televizorul. Dar mutaţia care se produce este atât de importantă încât merită să construim, fie şi formal, aceste două dualisme opuse. În momentul în care un televizor este conectat el se rupe din şirul aleatoriu al obiectelor devenind o lume nouă, un transfer în altă realitate.

Ce se întâmplă cu omul care priveşte televizorul? Rămâne el acelaşi? Sau se transformă într-o entitate nouă?

Imaginile transmise de televizor nu sunt niciodată statice, din contra, dinamismul lor este atu-ul acestui gen mass-media. Dinamismului imaginilor care se perindă pe ecranul televizorului îi corespunde un alt dinamism, al reacţiilor şi proceselor psihice ale individului care urmăreşte televizorul. În fapt, individul în cauză îşi dirijează atenţia în armonie cu ceea ce se întâmplă pe sticlă, reacţionează aşa cum îi sugerează, conştient sau inconştient sticla. Gândurile sau hormonii, gradul de plăcere şi senzaţiile nu sunt reacţii individuale, ci comportamente prevăzute şi programate de echipe de regizori şi tehnicieni iscusiţi. Avem toate simptomele unui caz de posesiune de demon, cu simpla diferenţă că demonul nu există, ci doar posesiunea (vezi TV religios).

În primul caz, subiectul îşi imaginează că realitatea este lumea materială (iluzie). Putem utiliza aici noţiunea „zaping” (credem că ea poate fi utilizată doar în acest context, al televizorului deconectat) care ar însemna să treci de la un obiect la altul, să le schimbi cu non-şalanţă păstrând chestia aia discutabilă numită identitate…

În al doilea caz (când televizorul este conectat – repetiţia poate părea dureroasă dar este foarte utilă V.S.), individul crede că realitatea este lumea materială demonstrată la televizor (iluzie a iluziei). De data asta, însă, nu individul zapează (de la zaping), ci el însuşi este zapat de regizori şi scenarişti de televiziune. În acest caz individul este un post, un canal de televiziune prin care grupuri de interese pătrund în conştiinţa lui, punându-l într-o situaţie de dependenţă. Ei, atunci individul este HOMO ZAPIENS.

… Cine poartă vina pentru starea actuală a omului? Televiziunea? Doar ea?

Existenţa televiziunii de fapt, este justificată de posibilităţile ei publicitare şi de dirijare a fluxurilor monetare. Adică, o legitimitate pur economică. Din acest punct de vedere, fiecare om este o celulă a unui organism complex numit de Vechi Mammona, iar de Noi, Oranus (Oral+anus).

Ei, funcţia fiecărei celule este de a asigura circulaţia cât mai intensă a banilor, adică a „sângelui” acestui megacorp. Ca orice organism complex, Oranus, pentru a supravieţui, trebuie să-şi asigure o circulaţie constantă a „masei monetare” şi un metabolism sănătos. Pentru aceasta el a dezvoltat şi un sistem nervos primitiv, care-i permite să dirijeze activitatea celulelor prin intermediul unor impulsuri nervoase. Aceste wow-impulsuri (de la interjecţia engleză WOW!) sunt de trei tipuri:

– impuls wow-oral: impune celula să înghită bani pentru a stinge conflictul (fals) dintre percepţia de sine şi idealul „Supra – EU” creat şi alimentat de publicitate. Exemplu tipic: indivizii săraci care-şi cheltuie ultimii bani pentru a se îmbrăca scump, de la butic.

– impuls wow-anal: impune celula să ejaculeze bani pentru a resimţi plăcerea coincidenţei dintre concepţia de Sine şi idealul pomenit mai sus.

– impuls wow-represiv: are funcţia de a stopa orice schimb de informaţie cu lumea exterioară care ar pune în pericol existenţa celorlalte două impulsuri – un fel de imunitate a lui Oranus. Încă un rol al impulsului wow-represiv este de asigura identificarea totală a individului cu celula lui Oranus şi eradicarea oricărei idei de emancipare…


Oct 30 2007

jocuri

Vitalie Sprînceană

2 aplicaţii interesante: Gnooks – cu opţiunea de a construi o hartă literară în baza catalogului Aamazon.com

Am încercat cu Beigbeder (l-am găsit şi pe Cărtărescu pe care mi l-au asociat cu Marquez, Llosa, Borges, Rushide!):

Tot acolo, Gnooks Trip – sugestii pentru lectură – introduci trei nume de scriitori şi motorul de căutare îţi sugerează un al patrulea, apropiat de cei trei ai tăi:

Am introdus trei nume: Saramago, Sartre şi Camus. Sugestia pentru lectură – RILKE.

Via Lafeuille


Oct 29 2007

lengerie

Vitalie Sprînceană


DEXs.f. LENJERIE


Oct 29 2007

profesionalizm

Vitalie Sprînceană

DEXs.n. PROFESIONALISM


Oct 25 2007

akte

Vitalie Sprînceană

DEXs.n ACT(E)


Oct 24 2007

Vitalie Sprînceană

Literar = Dificil

Engleza vorbită la Târgul de Carte de la Frankfurt este un idiom foarte specific. Este practicat, mai ales, de agenţi literari şi editori, mai ales în cadrul întâlnirilor express („speed dating”) care durează în medie 3-5 minute. Riscul de a înţelege şi de a fi înţeles greşit este mare. Câteva tălmăciri ale unor expresii particulare:

– când un agent că spune că o carte este „literară” – de fapt, vrea să spună: „cartea ar putea să placă, mai dificil e s-o vinzi”;

– „o operă experimentală” – de fapt, este ilizibilă, poate fi vândută cu greu, dar ar putea place unor critici”;

– „o carte cu descrieri frumoase” – de fapt, plictisitoare şi inutilă;

– „are referinţe bune” – alţi autori, reprezentaţi de acelaşi agent, spun că este o capodoperă;

– „o carte călduţă” –„noi dorim mulţi bani pe ea.”

Alte expresii ţin de tranzacţia comercială în sine:

– „aştept o ofertă” – „Nimeni nu mi-a făcut o propunere”

– „este ceva diferit” – „autorul nu a reuşit să-şi vândă scrierile precedente”

– „nu am decât o copie” – agentul nici nu spera să vândă ceva şi nu a făcut măcar nişte fotocopii;

– „am vândut deja drepturile pentru Slovenia, Slovacia, Turkmenistan şi Coreea” – de fapt, nici o propunere serioasă;

– „nu există alte cărţi la acest subiect” – în afara unor maniaci, cartea asta nu interesează pe nimeni”;

– „nu m-am putut opri din lectură” – persoana dată a fost obligată să citească cartea pe parcursul nopţii, pentru a face o ofertă comercială a doua zi dimineaţa;

– „este bine să se citească de două ori” – „nu am înţeles nimic după prima lectură”;

Aceste „traduceri” se conţin într-o foaie fotocopiată care circulă din mână în mână la Târgul de la Frankfurt, provocând rumoare şi haz în rândul participanţilor. Este vorba, însă, de o pagină intitulată „Engleza Târgului de Carte”, extras dintr-o carte serioasă, dedicată meseriei Cărţii, care va apărea în mai 2008, cu ocazia Târgului de Carte de la Milano.

Tradaptare după Alain Beuve-Méry, 19 octombrie 2007, “Le monde des livres” ®


Oct 23 2007

calatorie

Vitalie Sprînceană

Louis-Ferdinand Celine

„Călătorie la capătul nopţii”

Editura „Cartea Românească”

…Re-citirile nu sunt doar un refresh al memoriei literare, cu funcţia de a re-aduce în minte conţinutul unor cărţi deja uitate… Prefixul „re-” este mai degrabă un indiciu cronologic decât unul de înţelegere sau meditaţie. „Re-” are funcţia de a plasa lectura pe o linie temporală…şi cam atât…

Un „re-„ pus între mine (cititor) şi Celine (scriitor) are acelaşi element de noutate, ce îi lipsea acum ceva ani, la prima (în ordin cronologic, deşi, psihologic nu a lăsat nici o urmă „adâncă) lectură…

Este una din cele mai „rufoase” cărţi pe care le-am ţinut vreodată în mână. Paginile sunt atât de ferfeniţate, încât ai impresia că stau acolo, între cotoare, de nevoie şi oarecum forţate, ca în puşcărie. Unele mâini anonime au lăsat şi ceva însemnări cu creionul, acolo unde lectura producea probabil „urlete”. Încă câteva lecturi şi cartea va deveni fizic ilizibilă – să fie ăsta un indiciu al calităţii? Da şi nu. Degradarea fizică a cărţii este un semn de popularitate, iar aceasta, la rândul ei, nu prea intră în caracteristicile culturii înalte, de elită.

Într-un fel, este o fericire că o carte atât de densă mai este atinsă şi de „viciul” popularităţii.

Din start, frapează individualismul autorului sau ceea ce am putea numi un anarhism asocial (spre deosebire de anarhismele sociale care păstrează totuşi, individul în societate, deşi disociază teoretic structura instituţională a acesteia) – anarhism care poate fi rezumat prin refuzul condiţiei sociale a omului ca un bine în sine (paralela care mi se impune imediat este cea între Erich Maria Remarque din „Der Weg zurück”. Eroii lui Remarque se izbesc de problema re-integrării în societate, re-întoarcerii la viaţa normală, de dinainte de război – pentru Celine, însă, ideea principală este de a respinge socialul, mai ales când acesta ia forma monstruoasă a totalitarismului…

Societatea este pentru Celine un rău indiscutabil: „Ne-am născut fideli, de asta crăpăm noi ăştia! Soldaţi pe degeaba, eroi pentru toată lumea şi maimuţe vorbăreţe.” (p.6)

Grila socială diferă de cea individuală – comunitatea (se ea aici ca sinonim pentru societate) impune, comandă, creează şi gestionează dorinţele, opţiunile, viaţa şi moartea elementelor ei: „La urma urmei ne aflăm cu toţii pe o mare galeră, vâslim cu toţii din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i aşa!… De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi tragem! Şi cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu lovituri de ciomag, mizerii, tromboane, şi alte mârşăvii. La muncă! pretind ei. Iar mai infectă decât orice e munca asta a lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, puţind, şiroind de sudoare, noi, şi sus pe punte, uite-i stăpânii, fără griji, pe genunchi cu frumoase femei trandafirii şi trăznind de parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap pălăriile lor ţilindru şi ne zic pe gură cam aşa: „Bandă de hoituri, e război! Să-i luaţi în piept pe nemernicii de la bordul patriei nr.2 şi să le zburaţi creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă ţine gura, să se cutremure: „Trăiască Patria nr. 1!” Să se audă de departe! Ăla care va urla mai tare va primi medalia şi mirul domnului Isus între ochi!” (p.7)

Unele „reflexe individuale” sunt de fapt, „achiziţii sociale” bine camuflate:

Dar să nu-ţi crezi ochilor! Chiar prin faţa cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un regiment în frunte cu colonelul călare pe calul lui, şi ce plăcut şi plin de viaţă părea colonelul! Am ţâşnit într-un salt de entuziasm.

– Mă duc să văd dacă-i aşa! îi strig lui Arthur, şi iată-mă plecat să mă angajez şi încă în pas alergător.” (p.7)

Sau:

Indigenii, ei, nu muncesc deloc în fond decât mânaţi de bâtă, îşi păstrează această demnitate, în timp ce albii, perfecţionaţi de învăţământul public, muncesc singuri.

Bâta oboseşte în cele din urmă pe cel care o mânuieşte, în timp ce speranţa de-a deveni puternic şi bogat cu care sunt îndopaţi albii nu costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai lăudaţi Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu erau aceşti demodaţi diletanţi decât nişte negustoraşi înfumuraţi în arta supremă de-a scoate sufletul din bestia verticală, punând-o la munci. Nu ştiau aceşti primitivi, să-i spună sclavului „domnule”, nici nu-l puneau să voteze din când în când, nici nu-i plăteau jurnalul şi mai ales nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i treacă cheful de viaţă. Un creştin de douăzeci de secole, ştiu eu ce ştiu, nu poate sta locului când prin faţa lui trece un regiment. Îi trăznesc prea multe idei în cap.” (p.121) – o reluare a mitului nevinovăţiei, deci supremaţiei morale a bunului sălbatic.

Ori: „Caii au mai mult noroc, căci îndurând şi ei războiul, tot ca şi noi, nu li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el Nefericiţi, dar liberi cai!” – apoteoza stării animalice, presocietale.

Logica eficienţei sociale (încarnată, par excelence, de modelul de lucru al uzinei Ford exclude orice bruiaje, întâmplătoare sau intenţionate:

Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ţi se comandă… N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie… Şi încă un sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de învăţătură!” (p.194)

În fapt, autorul reproşează societăţii moderne două breşe fundamentale:

– cultivarea raţională şi susţinută a unor sentimente iraţionale (ex: ura faţă de Celălalt, identificat în mod constant cu Duşmanul), nejustificate prin mecanismele tradiţionale ale afecţiunii individuale („Oricât mi-aş fi scormonit memoria, nu ţineam minte să le fi făcut ceva nemţilor.” p.8), sau, în alţi termeni, substituirea sentimentelor individuale prin afecţiuni colective, înlocuirea scopurilor individuale cu cele colective (obiecţiei că scopurile individuale sunt şi ele de fapt creaţii sociale, vom opune ideea că există, totuşi, în pofida „socialităţii” majorităţii sentimentelor umane, unele emoţii profund individualiste precum sentimentul securităţii).

– Celine va imputa societăţii şi faptul că, irosind atâtea energii, vieţi şi destine umane întru acoperirea unor scopuri perverse, materialiste, egoiste sau pur şi simplu nedemne (materialismul şi eficienţa de dragul eficienţei), aceasta nu cheltuieşte un dram de voinţă pentru realizarea unicului scop ce merită a fi atins: dragostea între oameni – Dar nu eram decât eu, numai eu, eu singur, alături de el, un Ferdinand foarte adevărat căruia îi lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai mare decât simpla lui viaţă, DRAGOSTEA PENTRU VIAŢA ALTORA” (p.426)

…Celine are suficiente păcate. Consider însă că ar fi absurd să-i incriminăm şi un antiumanism, doar din motivul că nu a prea iubit societatea, nu a preamărit-o şi nu i-a evidenţiat beneficiile… Anarhismul lui Celine păstrează Omul, îi redă acestuia sensul suprem al existenţei – dragostea, în numele căreia Fiul lui Dumnezeu a mers pe cruce, în numele căreia trăim şi noi…

…„Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. Am încercat mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în faţă, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea… Lumea se închisese! Alţii la rând!… Noi ajunsesem la capăt!… Ca la bâlci!… Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, trebuie să cauţi şi mai multă suferinţă…” (p.429)