blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: September 2007 Page 2 of 3

despre facere si facut

Lucrez acum la o continuare a temei Bloggeri vs scriitori, poate până la sfârşitul lunii o scot la capăt (am pe cap o admitere, o înmormântare, o mare carte pe care trebuie s-o termin până la sfârşitul concediului)…

Zic să arunc două ancore la ţărm, pentru a se vedea ce fel de vase plutesc în largul ocean al internetului şi câte ceva despre marinarii lor…

Am fost întrebat, cu o ocazie, ce ai făcut (ce faci) tu în viaţa ta pentru cultura naţională?

Mai nimic, am răspuns eu, dar nu am fost tare-tare sincer. Am digitalizat/scanat/numerizat câteva zeci de încă de dreptul de autor – am făcut-o dintr-un sentiment de „misionarism cultural”), întreţin 4 bloguri – unul (pe care îl citiţi acum) despre cărţi, altul conţine fragmente de cărţi, articole (e în fază incipientă), un al treilea este compus din fragmente audio inedite (tot în jurul cărţilor), în fine, ultimul meu blog adună gafe gramaticale din toate spaţiile (audio/video/real/virtual) din Republica Moldova… E mult? E puţin? Habar n-am… Nici nu-mi pun întrebarea asta. Fac ce pot.

Mai am un blog în proiect, unul pe care să public recenzii, impresii şi chiar texte literare basarabene… Texte mai vechi – Ion Druţă, Magda Isanos, Alexei Mateevici, Nicolai Costenco… Ei, cam atât…

Altă întrebare: de ce scrii?

Răspuns succint: ca cititor am produs lecturi; ca cumpărător am produs „vânzare de cărţi”; ca individ interesat de cărţi am produs discuţii despre cărţi şi am cultivat printre prieteni un mediu propice desfătării de carte (majoritatea prieteniilor mele sunt fondate tot pe carte, pe schimburi de cărţi, pe impresii despre cărţi lăsate pe forumuri, bloguri); ca „personalitate publică” (adică, autor de blog de cărţi) am produs ceva impresii (foarte subiective) despre nişte cărţi care, au intrigat, sper pe cineva. Fiecare ipostază îmi dă dreptul, în anumite limite, să vorbesc şi să scriu despre cărţi fără justificări suplimentare…

pietre

Am avut o discuţie „fierbinte” la Biblioteca Naţională pe marginea unui post mai vechi al meu, ce relata o suită de impresii culese la deschiderea Salonului Internaţional de Carte. Partea proastă a discuţiei e că nu ne-am prea ascultat şi înţeles reciproc. Ne-a fost uşor să dialogăm despre probleme concrete, dar mult prea greu despre probleme mai generale, precum ar fi statutul meu de blogger, confidenţialitatea surselor de informare şi garanţiile ei…

Încerc să refac punctele-forte ale discuţiei :

mi s-a reproşat că nu avem dreptate când spuneam : « Măcar „Harry Potter”, ală nou, de-ar fi fost prezent pe tarabe: aveau jurnaliştii noştri despre ce scrie. » Cică a fost, şi, personal, sunt gata să rectific după prezentarea probelor.

Cică fetele nu au fost obligate să îmbrace acele rochii de pomină, ci doar rugate… Nu pot să mă pronunţ asupra diferenţei, în mediul instituţional, dintre cei doi termeni. Bănuiesc că nu e prea mare. Mi s-au oferit garanţii că sursele mele de informare nu vor fi pedepsite – „doar să ştim, să n-o mai rugăm.” Am şi un act scris, zic să merg să vorbesc cu persoana în cauză, dar nu pot s-o pun în pericol… Am gafat când am plasat pe web poza cu fetele alea. Una din ele mi-a zis că nu aveam dreptul de a plasa acele imagini fără acordul lor, într-un context negativ. Mă iertaţi, fetelor, dar să ştiţi că nu voi eraţi vizate, ci articolele alea vestimentare…Acum voi scoate poza şi o voi înlocui cu alta… cu scuzele de rigoare.

Totuşi…

Există ceva confuzii care complică dialogul dintre instituţii şi persoane particulare.

Primo, atunci când zici ceva despre o instituţie precum Biblioteca Naţională, ţi se reproşează că dai cu barda în cultura neamului… Confuzia aceasta aşează instituţiile într-un orizont intangibil, învăluit de o aură sacră pe care nu poţi s-o discuţi decât cu riscul de a o profana… Altfel spus, a te întreba asupra performanţei instituţionale a Bibliotecii este egal cu a distruge cultura naţională – un silogism căruia nu-i înţeleg originea.

Fără îndoială, biblioteca naţională este unul dintre simbolurile culturii naţionale, la fel cum sunt teatrele, cinematografele (acolo pe unde mai există), sălile de concert etc… Sunt lucruri pe care nu le neg…

La fel de adevărat, însă, este faptul că Biblioteca Naţională are şi o existenţă profană, laică, de instituţie, de structură de stat şi punerea ei în discuţie, ca organizaţie, este un act gratuit de exercitate a drepturilor cetăţeneşti şi nu pângărire…

Când am sugerat ceva îmbunătăţiri la capitolul marketing, nu am avut treabă cu cultura naţională, nici nu am dorit s-o „distrug” – am propus doar sugestii de marketing, şi pentru a discuta aceste sugestii trebuie să rămânem în domeniul marketingului, nu în cel al semioticii patriotarde…

Secundo, instituţiile trebuie să se arate mai înţelegătoare cu noi, cetăţenii aiuriţi, care nu-i lăsăm să doarmă. Şi aici iar sunt câteva confuzii. Ca instituţie, Biblioteca Naţională poate să depună ca mărturie un anumit soi de obiectivitate, o anumită vizibilitate socială şi instituţională credibilă. De cealaltă parte, cetăţeanul nu se poate aduce ca argument decât pe sine însuşi, nu poate să depună decât dovada propriei subiectivităţi… În cazul meu, cetăţean mediu, care nu am adăugat, încă nici o virgulă la panteonul culturii naţionale, aşa cum mi s-a reproşat, ar trebui să se ia în consideraţie faptul că am şi propus ceva în loc, nişte strategii marketing, nişte autori colea… Mi s-ar putea reproşa că nu cunosc dedesubturile imposibilităţii participării lor, dar nimic mai mult…

În fine, o a treia confuzie, este un joc de “a vorbi-a nu vorbi”, de “a spune – a nu spune”. Mi se zice: Biblioteca naţională n-o să coboare la nivelul dumitale pentru a-ţi răspunde pe blog, nu dorim să-ţi facem rating… Pif-Paf! Pe de o parte deranjează un anumit „caracter public” al discuţiei şi faptul că impresiile sunt difuzate, pe de altă parte, biblioteca naţională stă deasupra acestui „caracter public”…

…legitimi-ilegitimi?

o încercare de răspuns la întrebarea: De se mai scrie pe bloguri?

…Printre cele mai răspândite moduri de construire a legitimităţii discursurilor blogistice (inclusiv blogurile de/despre literatură) se numără asumarea poziţiei Diletantului. Majoritatea bloggerilor afişează, în scrierile lor, o necunoaştere conştinetă: nu sunt profesionist, nu sunt critic de artă, nu sunt analist politic, nu sunt teoretician literar, nu sunt profesor universitar, nu sunt economist, nu sunt programist, nu sunt matematician, nu sunt sportiv, nu sunt funcţionar public, nu sunt jurist… În acest caz legitimitatea discursului se construieşte pe delegitimare, „profesionalismul pretins” se bazează pe o lipsă de profesionalism declarat. Ne asumăm poziţia unui om situat în afara lucrurilor, a unui discurs situat în afara discursului…Un paradox: incompetenţa mărturisită trebuie să creeze credibilitate.

Această postură (al cărei caz particular este Reporterul) ar trebui să garanteze ceva obiectivitate (nu fac lobby pentru interese de grup, nu caut să-mi satisfac vanitatea mea sau a unor cercuri nepotice), ceva imparţialitate ( nu reprezint o structură instituţională, mă reprezint oficial doar pe mine însumi), ceva credibilitate (spun adevărul, că doar sunt cetăţeanul simplu), ceva priză la public (utilizez un limbaj simplu, fără artificii livreşti sau flamboaieli terminologice) şi în final, ceva autoritate (sunt vox populi). Toate aceste „justificaţii” sunt legate între ele de gestul ritual al „lepădării de Satana” – nu sunt plătit de nimeni, fac asta din contul meu şi din timpul meu.

De fapt, acest truc este doar o stratagemă retorică… Este un subterfugiu în caz că se gafează: păi, eu nu sunt specialist în domeniul dat, doar mă dau cu părerea… sau o viagra psihologică în caz de victorie: vedeţi, eu, omul simplu, dezleg şarade pe care minţile luminate nu sunt în stare să le elucideze

…Ar trebui să nu uităm însă, că arta, ştiinţa, matematica, economia, sportul şi celelalte domenii ale activităţilor intelectuale sunt ierarhice şi necesită o oarecare doză de iniţiere, fie că o numim profesionalism fie abilităţi profesionale…

Legitimarea unor discursuri novatoare nu ar trebui să se producă prin contestarea sau anularea profesionalismului şi cultul inculturii, ci prin re-naşterea profesionalismului, prin reîmprospătarea lui.

P.S. este efectul unor discuţii cu Oleg, ce au avut ca miză actul de a scrie pe blog şi justificările lui.

un zbor



Vladimir Beşleagă

„Zbor frânt”

Chişinău, „Litera”, 1997

…Isai este eroul copilăriei mele – o amintire de demult, care m-a vizitat insistent în ultimul timp. De fapt, m-a provocat tot domnul Beşleagă: am participat la o pseudocafenea filozofică de tristă faimă (mi s-au reproşat multe în legătură cu acest eveniment, eu sunt de părerea că formatul a fost unul prost ales şi ineficient: ce fel de discuţie e aia în care moderatorul monopolizează întreg timpul, oferă cuvânt doar tipilor înscrişi în program şi nu acordă posibilitatea unei virgule de comentariu! M-am simţit ca în faţa televizorului – îmi vine în minte o replică genială dintr-un film basarabean: „Varvara, de ce radioul ăsta poate să-ţi spună ce doreşte, iar tu lui – nimic?) unde a vorbit şi Domnia Sa. La un moment, autorul romanului „Zbor frânt” a pomenit despre arderea cărţilor la Biblioteca Naţională în perioada sovietică – erau nimicite în temei cărţi religioase şi istorice. Tot acolo s-a amintit şi despre cealaltă epurare a bibliotecilor publice: de data asta în vremuri blânde, democrate când bibliotecile au fost periate de cărţi „incorecte”, operele complete ale „gânditorilor” comunişti şi hectarele de maculatură realist-socialistă… Trebuie să spun că ambele epurări nu au avut decât un efect parţial: fiind un spaţiu autonom şi intim bibliotecile personale nu au fost atinse de aceste ucazuri, astfel că s-au mai păstrat, prin colecţii private atât cărţi vechi, dinaintea „eliberărilor”, cât şi din alea mai noi, de pe vremea „viitorului luminos” – istorii „complete”, necenzurate ale procesului literar basarabean…

În biblioteca părinţilor mei am găsit o carte de rugăciuni foarte veche, format de buzunar, tipărită pe la 1880 şi ceva, demult roasă de la colţuri de şirurile de mâini care au frunzărit-o şi lanţurile de guri care au sărutat-o – îi lipsesc ceva pagini (prinos personal! de pe vremea când eram mic), dar e citibilă. Mai avem şi nişte istorii despre copii eroi, care plăsmuiţi, care inventaţi, unii importaţi, alţii creaţi pe loc, de „fierarii” realismului socialist autohton. Titluri ca: „Salut Pionerie!” (copii basarabeni, vă aminţi de Lionea Golikov, Marat Kazei, Zinaida Portnova, Valia Kotik?), „Înălţimea a patra”, trilogia „Podurile-Codrii-Cucoara” a lui I. C. Ciobanu, „Albinuţa” veche, cu poezia „În april” în frunte – s-au păstrat, deşi uitate, scrise într-o limbă de lemn, cu litere inventate (am scanat ceva cărţi în chirilică, încercând să le transliterez, pentru a obţine o versiune în grafia latină şi am râs mult al acea literă GI, adică Ж cu chepcă). În plus, „Enciclopedia Sovietică Moldovenească” (mai ales ultimul volum, al optulea, cel consacrat Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti) – în fine, toate aceste cărţi, scrise în epoci diferite şi de o valoare estetică evident diferită (dar puse în slujba aceluiaşi scop: educarea cetăţeanului) nu au fost atinse de peria decretelor oficiale.

…Zic, în şirul de pioneri-eroi, Isai al lui Vladimir Beşleagă nu se face figură. Ăia au automate, grenade, urăsc şi urmăresc hitlerişti şi…mor toţi ca unul până la urmă (o fi pentru romantismul istoriei, o fi pentru ascunderea unor lucruri putrede!). Din contra, lui Isai nu i se dă puşcă (nu am găsit nici un pasaj în care eroul nostru ar fi tras măcar o împuşcătură, dimpotrivă, este ameninţat de multe ori cu pistolul sau arma-automat, alteori devine o ţintă în mişcare) şi Isai însuşi nu prea arde de dorinţa de a săvârşi fapte de eroism. Are omul griji mai mari, mai personale, mai intime, mai arzătoare şi mai importante, pentru el ca individ pus într-o situaţie existenţială unică, cea de a reface o familie, zic, Isai este preocupat mai mult de familia sa decât de răzbelurile ontologice şi morale dintre toate soiurile de Bine uman, unul mai „atrăgător” decât altul… Să fie oare cele două războaie mondiale sfârşitul omului ca fiinţă etică autonomă şi re-începutul „omului religios”?

Istoria lui Isai este a unui om mic într-o poveste mare – peştele mic şi firav care înoată în Imensul Ocean al răpitorilor de tot soiul… Isai are o mamă, un frate şi un cal – o familie rătăcită şi împrăştiată de război. E puţin? Ei bine, pentru Isai asta e TOTUL. Isai este un om fără Patrie, are în schimb familie. Zic, (acest „zic” e împrumutat de la Beşleagă!) ăsta e un prim punct al unei diferenţe fundamentale dintre Isai şi restul copiilor – eroi ce ne-au „împânzit” copilăria.

N-are: tanc, pistol, grenade, puşcă anti-tun, eroism, steluţă de octombrel sau cravată de pioner, comisar, gamelă de soldat…

Copilul porneşte la drum pentru a-i re-uni pe toţi ai lui. Deja surprindem două planuri: unul mai general, al luptei dintre Bine şi „Bine”, sau bine şi rău (binele unui adversar este răul pentru celălalt) şi unul mai mic, al luptei personale pentru o familie, pentru o identitate. Isai – individualist?

Isai nu doreşte să se includă în marea poveste, adică în Marele Plan (spre deosebire de pionerii-eroi, copiii ăia educaţi ideologiceşte corect – va trebui să reproşăm realismului socialist eroii săi de placaj, cu eroismul imprimat în vene, cu conştiinţa acelui „trebuie” pe care noi maturii îl discernem cu greu) – el are un plan micuţ, oarecum prozaic: să-l recupereze pe fratele Ile…

Un efect distrugător al războiului, pe care trebuie să-l scoatem în evidenţă ori de câte ori avem ocazia este că Marele Măcel face imposibile chestiile Mici. O familie, o relaţie de rubedenie, un pescuit în tihnă la iaz, o clacă în grădină – sunt „evenimente existenţiale seriale”, mărunte, dar imposibile în logica implacabilă a maşinii de tocat vieţi omeneşti…

Va trebui să amintim şi subţierea legitimităţii limbajului în timpul războiului, de fapt limbajul oarecum se suspendă pe durata violenţelor inter-umane. Limba nu mai este un act cu valoare intrinsecă, ci un camuflaj după care se ascunde (ar trebui să se ascundă) ceva. Momentul-cheie al romanului este evidenţierea imposibilităţii actului de vorbire. Isai, copilul de 13 ani, descoperă că vorbele sale nu comunică nimic, nu sunt crezute şi mai mult, sunt bănuite că ar ascunde neadevăruri periculoase. Eroul nostru află posibilitatea existenţei mai multor „poveşti” lingvistice despre lume. Interesant că, anume poveştile cele mai inofensive: cea cu pescuitul sau calul, trezesc bănuiala cea mai mare. Nefirescul războiului e atât de intens încât face imposibile lucrurile fireşti. Firescul apare ca o nebunie, dar şi ca un act conspirativ, stârneşte bănuială.

…Vladimir Beşleagă ne povesteşte istoria unui altfel de război. Suntem departe de tablourile epice impunătoare ale lui Hugo sau Tolstoi, câştigăm în schimb profunzime şi vizibilitate a concretului, a războiului eliberat de cadrul mitic şi reîmbrăcat în hainele sale reale. Nu avem eroi epici, nici supraoameni, în schimb ne putem lăuda cu un umanism concret, ajustat pe individul „anume”…

În legătură cu Isai mai putem formula o problemă – cea a neutralităţii. Beşleagă sugerează că o atare poziţie nu este posibilă într-un război. Neutrul tinde să se contopească cu Adversarul – iată tragedia adevărată a războiului. Imposibilitatea de a te sustrage războiului…

alte spatii

Edwin A. Abbott

Flatland

A romance of many dimensions”

fr. Flatland

Fantaisie en Plusieurs dimensions

„Anatolia Editions”, 1996

ISBN 2-909 848-26-4

…Regret că întâlnirea mea cu această cărţulie nu s-a produs ceva ani în urmă, pe durata anilor de elevie (aş fi spus „ de şcoală”, dar îmi zic că sunt şcolar toată viaţa)… Cartea ar fi acoperit o bună parte din prăpastia ce se iscă uneori între o ştiinţă şi oamenii care o „comunică” altor oameni (în cazul nostru, profesorii) – întotdeauna am gândit că aversiunea unor oameni faţă de ştiinţele exacte nu este cauzată de obiectul însuşi al matematicii sau fizicii, ci de omul care „cuminecă”, de învăţător. Procesul didactic, departe de a fi un rol exclusiv al pedagogului, constituie o simbioză dintre cărţile citite şi lecţiile învăţate în şcoală. Zic, o carte bună acoperă multe din păcatele unui profesor mediocru… Regret deopotrivă, că „Flatland” încă nu a fost tradusă în română şi e păcat – ar trebuie să oferim măcar generaţiilor următoare şansa de a citi cărţile potrivite la vremea potrivită.

„Flatland” este un roman (povestire, nuvelă) de ficţiune ştiinţifică – o fabulă matematică despre limitele şi configuraţiile posibile ale spaţiului, despre spaţiu şi lume, despre spaţiu şi limbă, despre geometrie şi geometrii – o parte din aceste probleme ţin de matematică, altă parte o depăşesc. Partea matematică sunt liniile, partea filozofică (dar şi religioasă, politică, sociologică) sunt relaţiile dintre linii.

…Romanul este conceput ca o scrisoare-confesiune a unui locuitor al Flatland (Ţara Plată) – Pătratul, către „fericiţii locuitori” ai spaţiilor multiple – Spaceland şi …Multispaceland. Pătratul are „norocul” de a întrevedea posibilitatea existenţei unor configuraţii spaţiale diferite.

Subiectul: Pătratul, un individ matematic suficient de inteligent, are reveria existenţei unei alte lumi – Lineland – lumea în care nu există a doua dimensiune – lăţimea, cum îi zicem noi. În această lume, Lineland, locuitorii sunt liniuţe – mai scurte, mai lungi. Pătratul o vizitează în vis şi încearcă să-l convingă pe regele din Lineland că există şi o altă dimensiune, cea desemnată de intersecţia a două linii dintre care una este perpendiculară pe cealaltă – lăţimea. Regele Lineland nu poate admite o asemenea posibilitate fiindcă, spune el, existenţa unei alte dimensiuni este o nebunie curată. Cum poate să existe alt spaţiu decât linia dreaptă? Cum poate să existe ceva în afara Liniei?

Trezit din somn, Pătratul este vizitat de Sferă, un locuitor al unei alte lumi, SpaceLand. Este rândul Pătratului să se revolte de „nebunia” existenţei unei alte dimensiuni – cea a înălţimii, cum îi zicem noi. Încercările Sferei de a-l convinge că nu visează, nu au nici un rost şi atunci Pătratul este dus cu forţa în Spaceland, pentru a se convinge singur de existenţa Spaţiului tridimensional. Spre deosebire de regele Lineland care nu poate fi convins, Pătratul bidimensional nu doar acceptă existenţa celei de-a treia dimensiuni a spaţiului, ci postulează posibilitatea existenţei unor dimensiuni superioare (a patra, de exemplu – ar fi interesant să vedem că „Flatland” a fost scrisă în 1884, iar Einstein a postulat existenţa timpului ca a patra dimensiune a spaţiului în care trăim ceva mai târziu, la aproximativ 20 ani…Nu sunt specialist în istorie matematică nici în filozofie a ştiinţei de aia mă mulţumesc doar să aduc în discuţie acest punct, fără a mă pronunţa categoric în privinţa lui). Stupefiat, cercul se supără şi îl părăseşte dar revine în curând pentru a-i revela o altă lume – cea a punctului unic, Pointland, autosuficient, care îşi este sieşi Totul: el umple tot spaţiu şi este şi spaţiul umplut, el este cel care vorbeşte, se aude pe sine şi este ceea ce vorbeşte, ascultă sau aude, este Unicul, Totul în Tot… Rămâne să adăugăm că apostolul celei de-a treia şi a patra dimensiuni, adică Pătratul, este încarcerat pentru că a adus un adevăr periculos „din altă lume”. Cum vă sună paralela cu: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” ?

În fapt, lumea descrisă în Flatland este una construită după principiul păpuşilor ruseşti: spaţiile sunt ordonate în aşa fel încât pot fi puse unul în altul, fiecare fiind o lume întreagă – cu posibilitatea existenţei unui spaţiu suprem, marele spaţiu care le înglobează pe celelalte. Să nu uităm că Edwin Abbott a fost totuşi teolog…

Câte ceva din constituţia Flatland: această ţară este locuită de multiple figuri geometrice: unghiuri, triunghiuri, poligoane şi cercuri. Flatlandienii locuiesc într-o lume fără dimensiunea spaţială: ei cunosc două dimensiuni: lungimea şi lăţimea. Au un singur ochi, în unul din unghiurile figurilor ce le alcătuiesc.

Ierarhia socială în Flatland se construieşte în baza numărului de laturi ale figurilor. La extremitatea de jos, adică muncitorii necalificaţi, femeile(unghiuri atât de ascuţite încât pot fi confundate cu drepte) şi soldaţii, stau figurile neregulate sau semi-neregulate – triunghiurile isoscele şi triunghiurile neregulate. Burghezia flatlandă este alcătuită din triunghiuri echilaterale, specialiştii calificaţi şi intelectualii sunt patrulatere sau pentagoane. Pe o treaptă socială superioară stă clasa nobilă, foarte numeroasă şi dispersată – compusă din figuri cu mai multe laturi – de la pentagon în sus, până la Înălţimea sa Poligonul. Mai sus de clasa pentagoanelor este doar clasa preoţilor, compusă din Cercuri, sau din figuri poligonale atât de complexe încât se acceptă că sunt cercuri.

Principiul ordonator al societăţii – „conformează-te cu configuraţia ta” (p.88).

Cu excepţia claselor inferioare (triunghiurile isoscele şi cele neregulate), celelalte clase sociale pot spera la o ascensiune naturală pe scară socială în virtutea Legii Naturale care spune că fiul (ascensiunea se produce exclusiv pe linie masculină) unui triunghi echilateral se naşte pătrat, fiul unui pătrat – pentagon, fiul unui pentagon – hexagon şi tot aşa mai departe. Fiul unui triunghi isoscel, însă, se naşte isoscel şi poate aspira la o promovare socială doar în cazul unor merite excepţionale (fie eroism în război, fie inteligenţă sclipitoare). De fapt aspra Lege Naturală de mai sus are un corolar: cultivarea unor virtuţi (inteligenţă, curaj, înţelepciune) de către figurile inferioare aduce cu sine creşterea numărului de laturi sau echilibrarea unghiurilor: un triunghi isoscel virtuos poate spera ca unghiul său ascuţit din vârf să se lărgească încât să se transforme cu timpul într-un triunghi aproape echilateral…

Femeile reprezintă unghiuri foarte ascuţite fiind totodată şi clasa socială cea mai de jos. Privite dintr-o parte, acestea pot fi confundate cu nişte drepte, privite din altă parte acestea sunt puncte aproape invizibile. Întrucât sunt foarte ascuţite şi pot sparge orice altă figură, casele flatlandienilor au două intrări: una rezervată bărbaţilor, alta pentru femei. Un bărbat, de oricare condiţie inferioară poate spera cândva la o ascensiune socială pe când femeile – niciodată. „Femme un jour, femme toujours” (p.50) – aceasta este legea naturii. Unica lor „consolare” este că aceste fiinţe nu au nici memorie, nici imaginaţie pentru a-şi închipui mizeria în care trăiesc. Printr-un decret „prezidenţial” s-a stabilit că femeile conţin emotivitate în exces, fiind însă lipsite de raţiune, astfel că s-a considerat inutilă o educaţie a lor… Bărbaţii utilizează, pentru a stârni emotivitatea lor noţiuni de tipul „dragoste”, „bine”, „rău”, „compasiune”, care sunt descifrate însă, în limbajul livresc ca „nevoie de compasiune” etc…

Alte lecturi posibile:

Lingvistică – relaţia spaţiu-limbă: există o anumită configuraţie a limbajului care face un Aici să fie Aici şi nu Dincolo, pe de altă parte, există o altă relaţie – dintre limitele lumii şi limitele limbajului, dintre limbaj şi posibilitatea cunoaşterii altor lumi, dintre posibilităţile limbii şi posibilităţile spaţiului;

Sociologică – pot fi aduse multe critici gender acestei cărţulii – Abbott poate fi considerat chiar un misogin, mai pot fi evidenţiate metodele de evoluţie şi ascensiune socială şi principiile compensatorii ale Legilor Naturale implacabile;

Politică – pot fi evidenţiate paralele între statul lui Platon şi Flatland – aceleaşi legi de selecţie socială dirijată, în numele alegerii celor mai buni, aceeaşi „silă” pentru democraţie, acelaşi aristocratism al structurii politice;

Teologică – Pointland, Lineland, Flatland şi Spaceland sunt ierarhii „cereşti”. Dincolo de ele este Creatorul, Divinitatea supremă. Spaceland este poate, lumea noastră. Flatland – lumea animalelor care se pot mişca, dar nu au Ideea (dimensiunea a treia), Lineland este lumea plantelor – cele care nici nu se mişcă măcar, iar Pointland – lumea neînsufleţită – suficientă sieşi.

Pe vremea frondei…

Critical Mass (the blog of the national book critics circle board of directors), dar şi Columbia Journalism Review abordează, în culori negre, viitorul recenziilor de carte în paginile ziarelor şi tabloidelor americane. Tendinţa generală este de a tăia volumul rezervat pentru book reviews – de la Los Angeles la New York, de la Houston la Portland.

Motivele: lipsa de rentabilitate a recenziilor, puţinătatea puterii lor de cumpărare şi …pierderea de spaţiu comercial preţios. Reducerea spaţiului acordat cărţilor se produce pe fondul unei scăderi dramatice a tirajelor tipărite sub influenţa internetului şi a noilor tehnologii digitale – dolarii foşnitori se transformă în e-bani care merg în e-business şi e-reclamă. Când corabia se scufundă, eşti obligat să arunci lucrurile de care ai mai puţină nevoie (altfel zis cele care se vând cel mai greu, că nu sunt nebuni editorii americani să scoată dintre coperte sânii, coapsele şi fundurile de femei sau pozele în prim plan cu Britney, Bradd sau Jenifer Lopez!); cum cărţile nu pot fi dezgolite (decât cu condiţia de a fi întâi citite), nici transformate în fantezii sexuale (cu mici excepţii) şi cum nici editorii nu se prea aruncă în vând după estetică, high culture şi chestii de astea, recenziile de carte au căzut automat din grila de jurnal…

Mai aproape de noi, în Patria Nu Mă…, adică în România, a fost scoasă de pe ditamai postul public o emisiune care avea drept subiect…ghiciţi…nu bikini…nici clitorisul…nici rujul…cărţile, desigur.

Să plângem? Să râdem?

Nici una, nici alta. Din contra, trebuie chiar să ne bucurăm. Trăim vremuri interesante. Suntem martorii unor sfârşituri de cicluri: cel puţin două pot fi reperate.

Primul ciclu care se încheie este cel al concepţiei cărţii ca marfă. Decenii la rând cartea a fost considerată o marfă ca multe altele, una mai specială, e drept, dar totuşi marfă. Întregul procesul de scriere şi editare a cărţii a fost marketingizat şi managerizat, pus sub controlul unor mecanisme economice rigide, care trebuiau să stoarcă bani din cărţi ca şi din ciocolate Mars sau gume de mestecat Turbo. Cartea atrăgea cumpărători, vindea spaţiu de publicitate, crea adeziuni şi filiaţii pe termen lung: pe paginile de recenzii de carte se dădeau bătălii care aveau drept miză slava scriitorului sau erudiţia recenzentului, dar care se terminau prin succese de librărie… Un asemenea proces nu dura la nesfârşit – fiind parte componentă a celei mai dinamice industrii, a entertainmentului, ramura editorială a prosperat atâta timp cât producea distracţie şi fun, dar a început să cedeze tern de îndată ce au fost puse la punct noi procedee de fun şi funny: cinematograful, internetul, realitatea virtuală. Ethosul lui „time is money” (time is opportunity for entertainment) nu s-a dovedit a fi compatibil cu procedeul greoi, care cere mult timp, al lecturării. Mariajul dintre industrie şi carte a fost unul forţat, zic eu (mi se pot incrimina nişte vederi de stânga aici, de care însă nu mă sinchisesc deloc). La desfacerea lui, nu putem decât să batem din palme, să cântăm ode de bucurie şi…să citim în continuare.

Ieşirea cărţii din logica comercialului nu înseamnă nicidecum dispariţia ei. odată alungată din acest spaţiu, cartea se refugiază, de voie de nevoie, în spaţiul liber al gândirii, cel care i-a dat naştere şi care a alimentat-o. Un asemenea spaţiu este internetul, dar sunt şi cercurile de prieteni, cluburile de interese, cafenelele literare, serate, cenacluri…şi tot felul de chestii instituţionale sau ad hoc ce au ca temă scrierea sau citirea cărţilor.

Relaţia carte-om, se va transforma şi ea. În locul cărţii-marfă, cărţii – etalon al apartenenţei de clasă, cărţii – indic ( de la ex-spâlcuieriţă citire!) al statului social vom avea cartea – obiect supramaterial, cartea – obiect de cult, cartea – mod de viaţă. Salutăm timpul când posesia unei cărţi nu va fi un act comercial (cu toate discriminările lui), ci un gest de comportament, un soi de comunitate situată în afara rentabilului, economicosului şi optimului, aşteptăm cartea – liant social…

Un al doilea ciclu care se sfârşeşte este legat de mariajul (Fericit? Nefericit?) cărţii cu mass-media. În parte, acest proces este legat de primul, poate din această cauză sfârşitul lor survine aproape concomitent. S-a crezut multă vreme, odată cu McLuhan, că, cartea, împreună cu mass-media ar fi o prelungire a simţurilor omului, dar „împreunarea” a fost violentă. S-a mai crezut că, odată introdusă în circuitul rapid al canalelor media, cartea va fi purtată, ca oricare informaţie, de la un terminal la altul, de la un emiţător la altul, de la un receptor la altul, dar trebuie să spunem că am greşit. Cartea nu este doar informaţie, precum este ştirea despre meciurile de fotbal de aseară, nu este doar distracţie sau actualitate, aşa cum sunt datele meteorologice, mai este Ceva, un CEVEL sau o CEVICĂ (diminutivele lui Ceva) pe care mass-media nu-l surprinde, nu-l vede şi nu-l poartă. S-a mai observat apoi încă o diferenţă: spre deosebire de bombardarea cu ştiri, evenimente şi evenimentuţe, care produce tâmpenie, bombardarea cu cărţi produce o atitudine total diferită – o luciditate crescândă.

Trebuie să ne debarasăm de cartea-ştire, de cartea-eveniment: este rândul cărţii-epistole să vină, cărţii-scrisoare. Ştirea are un termen de consumaţie, cartea în schimb poate fi trimisă oriunde, oricând, poate călători oricât. Ştirea are un mediu căruia i se adresează (foarte rar poţi să stârneşti interesul unor pianişti dacă le vinzi noutăţi despre experienţele din laboratoarele de fizică din SUA sau Rusia), cartea însă se scrie urbi et orbi fiind biletul în sticlă pe care îl aruncă naufragiatul în speranţa că-l va găsi cineva vreodată…

Am mai spus: ieşirea cărţii din comercial, sprijinită de ieşirea ei şi din spaţiul mediatic nu este o tragedie în sine. Este un proces normal căruia noi, cititorii, trebuie să-i dăm un sens, să-i construim o valenţă. Fără îndoială, cartea va circula – printre prieteni, cunoscuţi, pe bloguri, pe forumuri, pe site-uri personale, în cadrul comunităţilor virtuale, pe website-urile dedicate unor autori sau cărţi – un Underground benefic, o izolare vindecătoare, un răgaz de convalescenţă. „Cândva, ne vor chema să le recităm (să le povestim) ceea ce ştim, apoi, editarea de cărţi va începe din nou” (Fahrenheit 451).

gradini cu evrei

Giorgio Bassani

„Grădinile Finzi-Contini”
Editura „Univers”, 2007

Colecţia Cotidianul

Din acest roman nu am extras un erou: sunt oarecum palizi, incerţi, apar şi dispar pentru perioade lungi, trăiesc mai degrabă într-o aşteptare, decât într-o acţiune continuă. Chiar autorul, sau cel care vorbeşte în numele lui, este un tip spălăcit, un literat multiform, indecis şi inconsistent. În fapt, mai putem fi impresionaţi de povestea unor evrei dintr-un oraş italian de provincie în perioada dintre cele două războaie mondiale? Să fiu sincer, după atâtea cărţi, filme, articole de ziar, studii, monografii, declaraţii politice, dezvăluiri senzaţionale, tribunale internaţionale – mai are cineva dubii că evreii trăiau o viaţă de lepădat?

Am reţinut în schimb nişte situaţii – fragmente de tablouri, de decupaje, un soi de „stopuri cardiace” ale naraţiunii – momente în care scriitura se întrerupe subit… Poate ar fi mai nimerit să le zic idei.

Primul „infarct” este servit la pag. 132: „greşeala noastră, ca de obicei, era că ne socoteam membrii singurei minorităţi persecutate în Italia, fără să ne dăm seama că erau multe alte minorităţi care sufereau la fel sau mai mult ca noi”.

…Îmi revin în minte nişte pasaje din Tzvetan Todorov, din Alexandr Soljeniţân şi Varlam Şalamov. Primul, vorbeşte despre comportamentul evreilor şi polonezilor în lagărele de concentrare naziste. Zice Todorov că polonezii priveau nepăsători măcelul evreilor, deşi îi aştepta aceeaşi soartă. Evreii, în schimb, au asistat pasivi la înăbuşirea revoltelor poloneze din aceleaşi lagăre. Autorii ruşi, la rândul lor, povestesc realitatea Gulagului rus unde se înregistrează o situaţie identică: deţinuţii politici şi cei de drept comun se urăsc, se dispreţuiesc şi nu se ajută reciproc deşi împărtăşesc o situaţie identică. Sunt ziduri invizibile pe care puterea – partea opresivă – le construieşte cu abilitate între deţinuţi, cu scopul de a-i controla mai bine, mai eficient. Paradoxal, obţinem o situaţie în care deţinuţii îşi asigură propria pază, iar comportamentul lor tinde să se identifice cu cel al agresorilor, spre satisfacţia acestora din urmă. O disoluţie totală a solidarităţii sociale, un fel de asmuţare reciprocă care garantează controlul… De fapt, o modificaţie a „dilemei deţinuţilor” atât de vehiculată în psihologie şi teoria jocurilor.

Familia evreiască Finzi-Contini este un caz clasic de izolare voluntară, de autism forţat, de minoritate care se autoexclude din comunitate. Copiii Finzi-Contini se instruiesc acasă, cu ajutorul unor profesori privaţi dar şi al unei biblioteci domestice impunătoar; au un câmp de tenis propriu şi o sală de sport exclusiv pentru ei; nu ies în societate, nu comunică practic cu nimeni din exterior, cu excepţia cazurilor strict necesare: sărbătorile evreieşti, care adună întreaga comunitate ebraică din Ferrara sau evenimente precum examenele de stat, sau de admitere… Astfel trăiesc izolaţi, spre deosebire de restul comunităţii evreieşti, o parte din care se simte foarte italiană şi chiar aderă la fascism sau se integrează în diferite structuri ale societăţii italiene: universitate, cluburi de tenis şi interese…

Adoptarea legilor rasiale de către Musolini nu schimbă modul de viaţă al familiei Finzi-Contini, din contra, în replică, profesorul Ermanno încearcă să construiască o realitate paralelă, o normalitate de alternativă prin invitarea tinerilor evrei, excluşi şi marginalizaţi de legile rasiale, să joace tenis la el acasă. Ermanno Finzi-Contini încearcă să simuleze o situaţie normală în care tinerii să comunice indiferent de rasă şi de situaţia politică din ţară, este tipul care nu acceptă realitatea aşa cum este ci încearcă s-o transforme, fie şi în zona limitată a posibilităţilor sale, după criteriile unei normalităţi visate… Un fel de paradis pe vremea ciumei…

Al doilea „infarct” al naraţiunii este povestea dragostei neîmplinite a naratorului şi Micol, fiica profesorului Ermanno. Este de fapt o reluare a veşnicei dileme a esenţei prieteniei dintre bărbat şi femeie, o explorare a graniţei, pornind de la care prietenia este deja dragoste sau nu este încă dragoste. Pentru Micol prietenia lor este o fatalitate, faptul care umple de sens „Altul” lor, felul lor aparte de a fi: „Amândoi cinstiţi la modul stupid, egali întru totul ca două picături de apă. (…) Şi eu ca şi ea nu posedam acel gust instinctiv al lucrurilor, care-i caracterizează pe oamenii normali. O intuia perfect, pentru mine, ca şi pentru ea, mai mult decât posesiunea lucrurilor conta amintirea lor, amintirea în faţa căreia orice posesiune nu poate fi decât dezamăgitoare, banală, insuficientă. Cât de bine mă înţelegea! Nerăbdarea mea ca prezentul să devină imediat trecut pentru a-l putea contempla şi iubi în voie era şi a ei, absolut la fel. Era viciul nostru să mergem înainte, cu capul mereu întors înapoi” (p.178-179), pe când dragostea ar fi o obscenitate, o pată murdară peste această egalitate. Dragostea este brutală şi pretinde dominaţie: nu este bine ca două fiinţe egale să sfâşie reciproc.

Pentru naratorul, dragostea lor ar fi o prelungire firească a prieteniei, şi nu e neapărat un termen de opoziţie. Problema imposibilităţii lor se pune abia la nivelul social, la nivelul „rudelor” bune şi a statutului social nepotrivit. Abia când i se demonstrează, explicit, că relaţia lor este imposibilă din „considerente” sociale, El capitulează.

Page 2 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén