Fiind baiat…

Vitalie Sprînceană

Nu divulg o mare taină zicând că peste 90 % din blogurile şi site-urile cu tematică literară (fie conţin literatură a autorului, fie analize ale unor cărţi scrise de alţii, fie urmăresc procesul literar sub lupă) sunt SCRISE DE ADULŢI PENTRU ADULŢI. Recenzenţilor (cronicarilor literari) le place să identifice strategiile discursive al autorului, jocul nuanţelor şi mizanscenelor prin care acesta ştie să imprime un sens naraţiunii, procesul laborios prin care o întâmplare devine naraţiune, pe scurt, caută un disimulant în spatele căruia s-ar găsi un disimulat, un semnnificant care ar exprima, dar şi ar ascunde deopotrivă un semnificat… sunt căutate idei… La fel, celor care scriu, creează şi elaborează proze, poezii sau eseuri le place să se revendice tot de la idei…

Întreg procesul acesta este unul firesc, fiind expresia spiritului critic uman ajuns la o maturitate firavă, capabil deja să deosebească diferitele moduri în care o idee poate să se arate, să se impună sau din contra, să se sustragă privirii curioase… În fapt însă, cocoţaţi în vârful piramidei, uităm că piscul este punctul final al unei călătorii… Aburcaţi pe umerii raţiunii şi a tradiţiei gândirii raţionale uităm că am ajuns acolo printr-un efort încununat nu doar de idei, nu doar de produse abstracte ale gândirii umane, ci şi de trăiri imediate, de emoţii puternice, de frică, de cutremur, de lacrimi de tristeţe sau de bucurie…

Până a ajunge Spirit abstract, raţiunea umană s-a hrănit cu sentimente concrete – este momentul să aduc în scenă un erou, pe care l-am cam uitat, LITERATURA PENTRU COPII. Cu excepţia fericită a „Micului Prinţ”, acest gen literar, primul şi principalul tocmai pentru că este primul, se află la coada clasamentelor, a recenziilor, a citărilor în ziare şi reviste de specialitate. În parte pentru că, consumatorii acestei literaturi sunt incapabili să enunţe discursuri şi să construiască formaţiuni discursive (măi, da mai citez din F., chiar când e vorba de literatură pentru copii!), în parte pentru că copiii nu sunt prea interesaţi de teme, idei, strategii, scriituri, ci de emoţii. Ei citesc altfel, noi scriem altfel… Eu au numele lor, noi le avem pe ale noastre. Capodoperele noastre sunt păzite de cei mai straşnici, mai vajnici şi mai inteligenţi indivizi: îmi amintesc doar câţi tipi, mai imbecili şi mai deştepţi, au devenit academicieni cu domeniul de preocupare „eminescologia”, „călinescologia”, „nimicnicologia” etc.; sunt păstrate în cele mai luxoase biblioteci (fiecare librar se laudă cu ediţii luxoase din Freud, Camus sau Marx); simplul act de a le procura şi a le păstra în biblioteca proprie fiind considerat un act de prestigiu (am auzit, inşi, care o făceau pe intelectualii: am pe Eminescu integral, mă simt împlinit; celălalt: îl am pe Faulkner complet, de parcă Eminescu sau Faulkner dintre scoarţe adaugă ceva intelect omului care nu-i citeşte şi nu-i gândeşte). Prin contrast, capodoperele lor, adică marile cărţi pentru copii, stau în grija mamelor, a guvernantelor capricioase sau a taţilor inculţi, nu există doctorate în „ariciologie”, „iepuraşologie” sau „căluţologie”, şi vine vremea când copilul ajuns adolescent le uită puţin câte puţin, apoi le abandonează complet.

…E trist să constat cât de redusă este prezenţa, pe net, a autorilor ce au scris exclusiv pentru copii. Nu este vorba, aşa cum s-a mai făcut, să recapitulăm primele cărţi ale ieşirii noaste din copilărie, să repovestim şi să readucem în discuţie primele noastre încercări de a citi literatură matură… Este de fapt o minciună: doar deplasăm rigla mai spre ieri, ceva grade, nu însă şi o schimbare de perspectivă.

Vreau să vorbesc despre literatura pentru copii (exclusiv pentru copii, scrisă pentru copii) din perioada când eram copil… Voi aminti aici doi autori basarabeni care mi-au marcat copilăria: Spridon Vangheli şi … Constantin Dragomir (Grigore Vieru nu intră în calcule, el era un autor oficial, prezent în ABECEDAR, prezent la matinee, recitaluri de poezie, serate, concerte, pe scurt, era autorul impus, iar noi copii eram sensibili la chestii de astea, ne plăcea să fim diferiţi, neascultători). Primul pentru ce a scris, al doilea pentru ce a reuşit să selecteze şi să redacteze din ce au scris alţii. Triada Ciuboţel-Titirică-Guguţă a lui Vangheli este un fel de Iliadă a copiilor (iertată-mi fie comparaţia, ea e pentru copii, nu pentru maturi), mi-ar plăcea să văd, undeva pe un câmp pustiu sau în mijlocul unui sat părăsit Turnul lui Ciuboţel – doină de jale pentru toate mamele plecate în lume… La fel, introducerea unui Titirică sau a unui Grăia- Singur (sper că n-am încurcat nimic!) în certurile identitare ar fi de folos pentru trezirea unor minţi fierbinţi… Un capitol cu subtitlul: Grăia-Singur îşi caută un strămoş îndeosebi îl recomand)… Cât despre Guguţă, acesta era simbolul unei rezistenţe contra nivelării şcolare, contra acelui proces prin intermediul căruia din copii drăguţi rezultă până la urmă maturi imbecili (voi fura o metafora de la Sandu Osadcenco şi întreg folclorul nerecunoscut al Moldovei şi-i voi numi – JLOBI)… Guguţă era insul care, înfuriat că directorul (statul) nu-l primeşte la şcoală, îşi deschide una acasa, individul care credea că un bănuţ (copeică) îi este suficient să cumpere un automobil… ce mai, romantica copilăriei, când sentimentele şi gândurile curgeau nestingherite de canalele rigide ale socializării. Deşi, din punct de vedere ideologic, unele chestiuţe pot fi contestate, un merit al lui Vangheli rămâne faptul că nu i-a făcut pe eroii săi (ăştia trei) nici pioneri nici octombrei (rog să fiu contrazis, este posibil să am goluri în memorie)… Pe de altă parte, Pantalonia era El Dorado spre care am dorit să călătoresc întotdeauna.

Constantin Dragomir era la celălalt pol: era compilatorul de talent, organizatorul care reuşea să strângă între copertele unei cărţi cele mai frumoase poveşti, cei mai talentaţi poeţi şi compozitori şi să compună, la rându-i ghicitori, numărători, snoave cu răţuşte, elefanţi şi broscuţe… Doar câteva titluri: „Bunicuţa cu Poveşti”, „Enciclopedia cu Zâmbete”, „Cartea cu Minuni”, „Arici Pogonici”, „Copilărie-Păpădie” şi o extraordinară introducere în mitologia unor popoare sub numele „Coiful Magic”. Acele cărţulii bogate în desene, caricaturi, pilde, cântece („Arici pogonici” era inspirată exclusiv din folclorul român), de departe mai puţin atrăgătoare decât Larousse-urile de astăzi, erau lumi fericite, insule fără griji, neangajate, într-o lume angajată, erau respiraţia sacadată, entuziasmată şi dezinteresată a unui copil în raport cu inspiraţia calculată şi interesată a unui matur…

Aceştia sunt doi oameni cărora le-aş strânge mâna şi le-aş mulţumi pentru copilăria fericită. Mai mult, ei au fost cei care m-au învăţat să citesc şi au alimentat dragostea faţă de lectură, nu băţul lung şi dureros al primei învăţătoare…

P.S. De fapt, universul literar al copiilor nu se reduce la scriitori…Cu prima ocazie îl voi omagia şi pe Lică Sainciuc, Emil Childescu, pe Alexandru Cosmescu şi pe Igor Creţu (sper că nu i-am greşit numele) – excelenţi traducători, pe compozitoarea Daria Radu… Mai sunt ceva nume în rezervă, le enumăr pentru a le fixa cumva într-un orizont de aşteptare: Iulian Filip (păcat că, de la Cinel-Cinel la „Foarfeca lui Urechean” nu a avut o prestaţie mai coerentă, Petru Cărare (pentru Tropoţel) şi necunoscuţii redactori şi editori ai nemuritoarei serii „Poveşti populare…” – au fost şi moldoveneşti, şi ruse, şi vietnameze, şi franceze şi…

P.P.S. voi încerca să creez un blog în care îmi voi reîntoarce, fie virtual, copilăria…sper să găsesc suficiente ilustraţii, texte şi note de cântece…poveşti…

P.P.P.S. slavă internetului şi internauţilor moldavi care au plasat pe web fragmente din Guguţă în… franceză şi în rusă. Asta până găgăuţii de la Biblioteca Naţională şi Muzeul Literaturii Române al Uniunii Scriitorilor se decid să publice ceva în limba autorului…


One Response to “Fiind baiat…”

Leave a Reply