Aug 31 2007

plebei, rochii, plictis si ceva carti

Vitalie Sprînceană

Două schiţe cu plebei

Vreme urâtă, mon cher… Plouă ciobăneşte în târgul Chişinăului, pricopsit şi cu un Salon Interneişnel de Carte… Lume multă, la cravată, cu tricolor şi profilul lui Eminescu pe piept (în locul steluţei de octombrel sau insignei de comsomolist), mă rog e sărbătoare naţională. În holul îngust al Bibliotecii Naţionale a Moldovei, acolo unde de obicei stă o tanti care vinde lapte, brânză şi smântână, nişte copii cântă ceva – cântece de dragoste, ceva patriotice, se fumează de astea. Şiruri de scriitori, demnitari, organizatori, editori, câţiva preoţi intră cu 10 -15 minute înaintea inaugurării, să-şi ocupe locurile de onoare. Printre ei, şi eu, fără loc de onoare, grăbit să intru pentru a nu fi udat până la piele… Sigur că şlapii mei nu sunt papuci lustruiţi de „academician” sau „eminescolog” şi doamna de la pază mă trimite afară, cică: vizitatorii simpli au dreptul să intre după 12.00… Măi-măi-măi, ce mai aristocraţie, ce mai „nobilime literară” pe la noi! Oare au scris şi cărţi?

… Tot cu şi despre plebei. La standul Editurii „Epigraf” stă ditamai ministrul culturii şi turismului A.C., cu un tip la cravată, ce-i seamănă mult – probabil este fiu-său. Vede A.C. o carte, trag cu coada ochiului, e Antony Smith „Naţionalism şi modernism” şi întreabă: Cât costă cartea asta? Îi răspunde frumos un cor (o vânzătoare şi un vânzător): pentru Dvs. D-le Ministru este gratis… le răspunde ministrul culturii A.C. – dacă e aşa, vă rog să o împachetaţi… Bun, după ce pleacă ministrul mă apropii şi eu de librari, dar gratisul s-a sfârşit. Cum naiba, pentru un ministru cu o leafă de –sprezece mii lei, care ar putea să-şi procure întreg salonul dintr-o împuşcătură salarială se poate gratis, iar pentru nenorocitul bugetar de mine, cartea asta are un preţ, să zicem că nu pipărat, fiindcă e veche, dar totuşi un preţ. Eu aş fi triplat preţul cărţii – ofertă specială pentru d-l ministru… Sau mergeam la standul unui importator de carte care propunea toate volumele Encyclopedia Britannica la preţul de 2500 euro cu TVA inclus… Uite ăsta chilipir!

Ceva despre cărţi…

Salonul în sine este un dublu eşec: pe de o parte, editorii noştri nu prea au ce expune.

M-am surprins să constat că editura Cartier a venit cu un stand modest, cu ceva cărţi din seria dragă mie Biblioteca Deschisă, aia cu Barthes, Gide, Durras şi cam atât… Unde vă sunt, domnilor, seriile de traduceri din Pastoureau, Hobsbawm, Flori, Guerreau?

Pe de altă parte, cu excepţia unei edituri din Ucraina (care prezenta cărţi la tema Cabalei) şi a câtorva manuale ruseşti şi nişte cărţi româneşti prăpădite, prezenţa străină a fost nulă. Şi atunci, de ce atâta zarvă precum că evenimentul va fi Interneişnel?

Nici tu Humanitas, nici tu All, nici tu Paralela 45 sau Nemira… Unul dintre organizatori spune că Polirom a refuzat să se prezinte la salon.

Măcar „Harry Potter”, ală nou, de-ar fi fost prezent pe tarabe: aveau jurnaliştii noştri despre ce scrie. Aşa se vor chinui sărmanii să scrie poveşti despre „călătoria în lumea cărţilor”, „un eveniment de excepţie” şi alte sforăieli de astea.

Dicţionare, manuale de algebră, construcţii, medicină naturistă, cum să devii milionar, cum să fii băiat mişto, istoria satului Y, Z şi X, Moldova animală şi vegetală, „critică literară” în cheia să-l pupăm în … pe scriitorul M, caiete de liniat pentru copii, Alexei Rău, cel fragil şi înaripat – cam atât. Sărăcie, sărăcie, vorbe mari, mai ales la inaugurare. De altfel, n-am prea înţeles: chiar nu au microfoane bune şi boxe în ţara asta, că nu se auzea nimic la 10 m de vorbitor…An de an aceleaşi cărţi, aceleaşi „apariţii”, aceiaşi inşi…

Doar pe Vlad Zbârciog l-am văzut semnând autografe, restul scribilor fiind în plină căutare de ochi, mâini şi buzunare pline…

„Vedeta” Salonului – Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române, DEXI, un chirpici de peste 2000 pagini, la preţ de 650 lei, aproximativ 50 USD… Din fericire, instituţia la care activez l-a procurat deja.

Am căutat „Jurnalul” lui Vladimir Beşleagă, dar nu l-am văzut… Am zărit şi frunzărit în schimb antologia „Avangarda Rusă” a lui Leo Butnaru, mi-am notat nişte autori, îi voi scoate gratis din internet.
Rochii
Prin sălile (tocmai două) salonului am „prins” şi fetele de la ghişeu, cele care deservesc cititorii, în rochii elegante de epocă – o cunoştinţă îmi zice că au fost obligate de administraţia Bibliotecii să se îmbrace aşa pentru a crea atmosferă. Cică, fiecare trebuia să mimeze un erou (am văzut de fapt doar eroine şi un tip cu cilindru ce semăna mai degrabă cu Motanul Încălţat)… Am căutat o Lolita, dar n-am găsit decît doamne Bovary… Mi se spune (am sursele mele de informare) că rochiile cu iz de transpiraţie scenică şi roase de molii ar fi fost oferite de Teatrul de Operă şi Balet pe gratis.

P.S. Salonul în sine nu merita nici măcar aceste rânduri, deşi se vor scrie coloane întregi de ziar. Alex şi-a procurat doi Poe de la reprezentanţa editurii Oxford (care vine şi ea cu apariţii „vechi” ştiind că forţa de cumpărare a cititorilor moldoveni e mică), Ion şi-a tras un Frankenstein, Oleg dorea un Paul Goma, dar nu ştiu dacă a ajuns să şi-l ia.


Aug 30 2007

la carti, copii

Vitalie Sprînceană

Încă ceva…
Mâine venim, câte doi în şir, cu steguleţe şi balonaşe, la Salonul Internaţional de carte…sper să nu fim trişti, ca în alţi ani – ediţia asta e jubiliară…


Aug 30 2007

Pe scurt despre visuri

Vitalie Sprînceană

Lire zice: Un sondage sur Internet de l’institut YouGov indique que 10% des Britanniques aimeraient devenir écrivains. Les 35-50 ans sont les plus motivés et particulièrement les femmes. Deux éléments pour expliquer cet engouement selon l’institut: l’exemple de la success story de l’auteure de la saga Harry Potter J.K. Rowling et l’explosion sur Internet de groupes d’écriture en ligne et de sites d’auto-édition.

Departe de mine gândul că ar exista asemenea visători şi la noi. Printre marile „beneficii” ale societăţii nivelatoare a fost şi un dispreţ cultivat faţă de ocupaţiile „neproductive” – în plin capitalism, mă surprind uneori întrebat de „binevoitori” – ce faci tu? Tu ce produci? American dream a fost combustibilul ce a alimentat dezvoltarea SUA, noi cu ce visuri intrăm în ziua de mâine?

Mă gândesc că, una dintre „urgenţele” procesului literar basarabean este reactualizarea visului, adăugarea unui conţinut, nu cu înjurături, nici cu ghiontiri, ci cu o conştiinţă că stăm cu toţii într-o barcă… fără visători literatura e mâzgăleală goală de hârtie, adică jurnalism…


Aug 30 2007

chisiinau

Vitalie Sprînceană

Primăria municipiului CHIŞINĂU
cadou de la fraţii unuguri…sursa


Aug 30 2007

sunt suficiente 451 grade-restul e statistica

Vitalie Sprînceană



Re-văzut Fahrenheit 451. Re-găsit în jur tele-oameni care tele-vorbesc şi se tele-mişcă într-o tele-lume… Re-gândit distorsiunile posibile ale unor meserii: pompieri care ard cărţi după ce progresul ştiinţific a făcut posibilă construcţia unor case neincendiabile… „Cărţile nu sunt utile, ele provoacă nefericirea” – scena în care prietenele Lindei sunt scandalizate de lecturarea lui Montag…” Oare nu ajunge nefericirea din jur? De ce să mai creăm o alta?”- explică succesul literaturii de bulevard, aia care face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi de sine, care construieşte tele-sentimente, tele-situaţii şi tele-speranţe… Ce-ar fi să abandonăm şi fericirea ca ideal? Prea multe nefericiri a produs această himeră „nevinovată” a gândirii umane!

Mi-a plăcut finalul, dar el trebuie schimbat din temelii. Nu trebuie să existe un happy-end, Montag trebuie să-şi ispăşească vina de a fi ars cărţi, trebuie abandonat în lumea din care încearcă să evadeze, trebuie să găsească singur calea spre oamenii-cărţi, să ghicească singur că aceasta trebuie reperată în gările vechi, în pădure…


Aug 29 2007

grai “moldovenesc”…

Vitalie Sprînceană


rus. перетирка , DEX – rom. s.f. GLETUIRE
rus. откос , DEX – rom. s.n. COLŢ
rus. утепление, DEX – rom. s.f. TERMOIZOLARE
rus.
обои, DEX – rom. s.n. TAPET
rus. плитка, DEX – s.f. PLACĂ


sursa: Alexandru Lazarev


Aug 29 2007

Fiind baiat…

Vitalie Sprînceană

Nu divulg o mare taină zicând că peste 90 % din blogurile şi site-urile cu tematică literară (fie conţin literatură a autorului, fie analize ale unor cărţi scrise de alţii, fie urmăresc procesul literar sub lupă) sunt SCRISE DE ADULŢI PENTRU ADULŢI. Recenzenţilor (cronicarilor literari) le place să identifice strategiile discursive al autorului, jocul nuanţelor şi mizanscenelor prin care acesta ştie să imprime un sens naraţiunii, procesul laborios prin care o întâmplare devine naraţiune, pe scurt, caută un disimulant în spatele căruia s-ar găsi un disimulat, un semnnificant care ar exprima, dar şi ar ascunde deopotrivă un semnificat… sunt căutate idei… La fel, celor care scriu, creează şi elaborează proze, poezii sau eseuri le place să se revendice tot de la idei…

Întreg procesul acesta este unul firesc, fiind expresia spiritului critic uman ajuns la o maturitate firavă, capabil deja să deosebească diferitele moduri în care o idee poate să se arate, să se impună sau din contra, să se sustragă privirii curioase… În fapt însă, cocoţaţi în vârful piramidei, uităm că piscul este punctul final al unei călătorii… Aburcaţi pe umerii raţiunii şi a tradiţiei gândirii raţionale uităm că am ajuns acolo printr-un efort încununat nu doar de idei, nu doar de produse abstracte ale gândirii umane, ci şi de trăiri imediate, de emoţii puternice, de frică, de cutremur, de lacrimi de tristeţe sau de bucurie…

Până a ajunge Spirit abstract, raţiunea umană s-a hrănit cu sentimente concrete – este momentul să aduc în scenă un erou, pe care l-am cam uitat, LITERATURA PENTRU COPII. Cu excepţia fericită a „Micului Prinţ”, acest gen literar, primul şi principalul tocmai pentru că este primul, se află la coada clasamentelor, a recenziilor, a citărilor în ziare şi reviste de specialitate. În parte pentru că, consumatorii acestei literaturi sunt incapabili să enunţe discursuri şi să construiască formaţiuni discursive (măi, da mai citez din F., chiar când e vorba de literatură pentru copii!), în parte pentru că copiii nu sunt prea interesaţi de teme, idei, strategii, scriituri, ci de emoţii. Ei citesc altfel, noi scriem altfel… Eu au numele lor, noi le avem pe ale noastre. Capodoperele noastre sunt păzite de cei mai straşnici, mai vajnici şi mai inteligenţi indivizi: îmi amintesc doar câţi tipi, mai imbecili şi mai deştepţi, au devenit academicieni cu domeniul de preocupare „eminescologia”, „călinescologia”, „nimicnicologia” etc.; sunt păstrate în cele mai luxoase biblioteci (fiecare librar se laudă cu ediţii luxoase din Freud, Camus sau Marx); simplul act de a le procura şi a le păstra în biblioteca proprie fiind considerat un act de prestigiu (am auzit, inşi, care o făceau pe intelectualii: am pe Eminescu integral, mă simt împlinit; celălalt: îl am pe Faulkner complet, de parcă Eminescu sau Faulkner dintre scoarţe adaugă ceva intelect omului care nu-i citeşte şi nu-i gândeşte). Prin contrast, capodoperele lor, adică marile cărţi pentru copii, stau în grija mamelor, a guvernantelor capricioase sau a taţilor inculţi, nu există doctorate în „ariciologie”, „iepuraşologie” sau „căluţologie”, şi vine vremea când copilul ajuns adolescent le uită puţin câte puţin, apoi le abandonează complet.

…E trist să constat cât de redusă este prezenţa, pe net, a autorilor ce au scris exclusiv pentru copii. Nu este vorba, aşa cum s-a mai făcut, să recapitulăm primele cărţi ale ieşirii noaste din copilărie, să repovestim şi să readucem în discuţie primele noastre încercări de a citi literatură matură… Este de fapt o minciună: doar deplasăm rigla mai spre ieri, ceva grade, nu însă şi o schimbare de perspectivă.

Vreau să vorbesc despre literatura pentru copii (exclusiv pentru copii, scrisă pentru copii) din perioada când eram copil… Voi aminti aici doi autori basarabeni care mi-au marcat copilăria: Spridon Vangheli şi … Constantin Dragomir (Grigore Vieru nu intră în calcule, el era un autor oficial, prezent în ABECEDAR, prezent la matinee, recitaluri de poezie, serate, concerte, pe scurt, era autorul impus, iar noi copii eram sensibili la chestii de astea, ne plăcea să fim diferiţi, neascultători). Primul pentru ce a scris, al doilea pentru ce a reuşit să selecteze şi să redacteze din ce au scris alţii. Triada Ciuboţel-Titirică-Guguţă a lui Vangheli este un fel de Iliadă a copiilor (iertată-mi fie comparaţia, ea e pentru copii, nu pentru maturi), mi-ar plăcea să văd, undeva pe un câmp pustiu sau în mijlocul unui sat părăsit Turnul lui Ciuboţel – doină de jale pentru toate mamele plecate în lume… La fel, introducerea unui Titirică sau a unui Grăia- Singur (sper că n-am încurcat nimic!) în certurile identitare ar fi de folos pentru trezirea unor minţi fierbinţi… Un capitol cu subtitlul: Grăia-Singur îşi caută un strămoş îndeosebi îl recomand)… Cât despre Guguţă, acesta era simbolul unei rezistenţe contra nivelării şcolare, contra acelui proces prin intermediul căruia din copii drăguţi rezultă până la urmă maturi imbecili (voi fura o metafora de la Sandu Osadcenco şi întreg folclorul nerecunoscut al Moldovei şi-i voi numi – JLOBI)… Guguţă era insul care, înfuriat că directorul (statul) nu-l primeşte la şcoală, îşi deschide una acasa, individul care credea că un bănuţ (copeică) îi este suficient să cumpere un automobil… ce mai, romantica copilăriei, când sentimentele şi gândurile curgeau nestingherite de canalele rigide ale socializării. Deşi, din punct de vedere ideologic, unele chestiuţe pot fi contestate, un merit al lui Vangheli rămâne faptul că nu i-a făcut pe eroii săi (ăştia trei) nici pioneri nici octombrei (rog să fiu contrazis, este posibil să am goluri în memorie)… Pe de altă parte, Pantalonia era El Dorado spre care am dorit să călătoresc întotdeauna.

Constantin Dragomir era la celălalt pol: era compilatorul de talent, organizatorul care reuşea să strângă între copertele unei cărţi cele mai frumoase poveşti, cei mai talentaţi poeţi şi compozitori şi să compună, la rându-i ghicitori, numărători, snoave cu răţuşte, elefanţi şi broscuţe… Doar câteva titluri: „Bunicuţa cu Poveşti”, „Enciclopedia cu Zâmbete”, „Cartea cu Minuni”, „Arici Pogonici”, „Copilărie-Păpădie” şi o extraordinară introducere în mitologia unor popoare sub numele „Coiful Magic”. Acele cărţulii bogate în desene, caricaturi, pilde, cântece („Arici pogonici” era inspirată exclusiv din folclorul român), de departe mai puţin atrăgătoare decât Larousse-urile de astăzi, erau lumi fericite, insule fără griji, neangajate, într-o lume angajată, erau respiraţia sacadată, entuziasmată şi dezinteresată a unui copil în raport cu inspiraţia calculată şi interesată a unui matur…

Aceştia sunt doi oameni cărora le-aş strânge mâna şi le-aş mulţumi pentru copilăria fericită. Mai mult, ei au fost cei care m-au învăţat să citesc şi au alimentat dragostea faţă de lectură, nu băţul lung şi dureros al primei învăţătoare…

P.S. De fapt, universul literar al copiilor nu se reduce la scriitori…Cu prima ocazie îl voi omagia şi pe Lică Sainciuc, Emil Childescu, pe Alexandru Cosmescu şi pe Igor Creţu (sper că nu i-am greşit numele) – excelenţi traducători, pe compozitoarea Daria Radu… Mai sunt ceva nume în rezervă, le enumăr pentru a le fixa cumva într-un orizont de aşteptare: Iulian Filip (păcat că, de la Cinel-Cinel la „Foarfeca lui Urechean” nu a avut o prestaţie mai coerentă, Petru Cărare (pentru Tropoţel) şi necunoscuţii redactori şi editori ai nemuritoarei serii „Poveşti populare…” – au fost şi moldoveneşti, şi ruse, şi vietnameze, şi franceze şi…

P.P.S. voi încerca să creez un blog în care îmi voi reîntoarce, fie virtual, copilăria…sper să găsesc suficiente ilustraţii, texte şi note de cântece…poveşti…

P.P.P.S. slavă internetului şi internauţilor moldavi care au plasat pe web fragmente din Guguţă în… franceză şi în rusă. Asta până găgăuţii de la Biblioteca Naţională şi Muzeul Literaturii Române al Uniunii Scriitorilor se decid să publice ceva în limba autorului…