Apr 28 2007

citiri zilnice…

Vitalie Sprînceană
Citesc acum Patericul Egiptean, şi recenziile mele s-au blocat cumva de la sine. Încerc să fac o asceză “industrială”, adică să tac pentru câteva zile…este atitudinea cea mai firească în cazul unei lecturi ca aceasta…după care revin cu cărţi noi…până mă descurc eu cu galeria de avva (va trebui să trec şi prin Rudolf Otto, şi prin Meister Echart, că altfel nu se poate) propun două legături interesante şi utile, sper. Prima:: DailyLIT. N-o să fac un intro prea mare: voi cita chiar fraza de welcome a site-ului Too busy for books? Read them by email (or RSS). Este un serviciu care propune cărţi sub forma unor fragmente sau bucăţi trimise zilnic (se poate şi saptămânal) pe e-mail. Avantajele sunt: viteză, puteţi reveni oricând la carte, în orice moment al zilei, pentru cei care folosesc internet şi timp coproprativ, cartea poate trece lesne drept mesaj electronic de serviciu…pe scurt, pentru o anumită categorie de călători literari, DailyLIT este un tren comod…a doua legătură este The Catcher in the Rye. week-end plăcut tutor


Apr 27 2007

sistema

Vitalie Sprînceană

DEX – s.n. SISTEM


Apr 27 2007

ciasurilor

Vitalie Sprînceană

DEX – s.n. CEAS(urilor)


Apr 27 2007

lukru

Vitalie Sprînceană

DEX – s.n. LUCRU


Apr 26 2007

carti…etern si efemer livresc

Vitalie Sprînceană

Prin intermediul blogului LA FEUILLLE am gasit un experiment fotografic al doamnei Cara Barer. Sunt atat de frumoase, dar sunt atat de fragile…


Apr 26 2007

« L’avenir du livre »

Vitalie Sprînceană
« L’avenir du livre »
Este titlul unei conferinţe publice organizate la 22 februarie 2007, la Paris, de Direction du Livre et de la Lecture (DLL) şi de Centre national du livre (CNL) în cadrul proiectului « LIVRE 2010 ».
Multe emoţii, ploaie de citate din Proust, Borges, Elias Canetti, Elizabeth Eisenstein şi mulţi alţii. Bruno Latour şi Marcel Gauchet au fost cei mai lucizi. În special intervenţia lui Latour a avut darul să pună lucrurile la loc. Fără a intra în detaliile percepţiei cărţii, fără a diseca relaţia intimă carte-cititor, Latour a redus cartea la un simplu suport al cunoaşterii. Ca suport, cartea ar trebui să îndeplinească nişte condiţii: accesibilitate, viteză, lejeritate a percepţiei etc. Ei bine, suportul este un mecanism tehnic. Nu păstrezi căruţa pentru că ai o relaţie mai specială dar treci la automobil propriu, dacă vrei viteză. La fel şi cartea, dacă vrei viteză a percepţiei, vrei viteză a livrării, utilizezi alte suporturi: digital, video, audio etc. Sunt lucruri care trebuie transportate rapid la destinaţie, ca nişte alimente cu termen scurt de păstrare (noutăţile ştiinţifice din toate domeniile), altele pot fi consumate pe îndelete (romane, poezie). Altfel zis, migrarea unei bune părţi a literaturii spre suportul digital, spre le numerique nu e o catastrofă, e doar un proces de purificare a cărţii de elementele improprii. Dispariţia cărţii este o iluzie, vor dispărea doar unele conţinuturi şi valenţe ale cărţii, care îi sunt străine, dar, de nevoie, sau prin forţa împrejurărilor au fost nevoite să paraziteze pe carte. Personal, prefer filmele documentare istorice, sunetele de epocă (acolo unde este posibil), înregistrările video sau foto, decât cărţile lungi, uneori plicticoase sau inutile. Câştig viteză în a evalua lucrurile ce merită a fi studiate atent şi cele care trebuie trecute cu vederea. E normal, nu? Pe de altă parte, nu ne putem aştepta la o digitalizare, audio sau videoconversiune a „Micului prinţ” sau a „Criticii Raţiunii Pure”. Sunt domenii diferite, care însă au mers împreună până la un punct. Ce mai, Bruno Latour vă va explica despre ce e vorba. Mai bine decât mine, un biet tălmaci. J
Fragmente:

Assia DJEBAR sau Wikipedia: « Je pourrais dire que l’avenir du livre, c’est qu’il arrive à garder de l’oralité, de l’oralité de la parole dont il est à la fois un miroir et un conservateur. »
Bruno Latour sau Wikipedia: « . On s’apercevrait que la diversité extraordinaire des supports, dont l’écran n’est qu’un des éléments, nous permet de produire des connaissances, des interprétations ou de les utiliser de mille façons. Il y a toujours une diversité extraordinaire. On a à la fois un cahier Clairefontaine et un abonnement à un journal, qui d’ailleurs prend aujourd’hui de plus en plus une double forme. »
« La notion de livre doit être complètement éclatée, puisque ne survivra pas tout. Je ne dis pas « Dieu reconnaîtra les siens », mais le numérique reconnaîtra certainement les siens. »
« En résumé, en tout cas pas dans le domaine de la grande littérature, mais dans celui de la petite littérature, il s’agit d’une écologie assez complexe, que l’on pourrait appeler une sorte de plateforme multimodale, dont le livre n’a été que l’un des amalgames, un reposoir provisoire, mais dont les fonctions continuent toutes avec des trajectoires très différentes. Cela n’a pas beaucoup de sens d’acheter encore l’Encyclopedia Britannica qui va occuper la moitié d’un rayon, alors que vous pouvez l’avoir sur l’écran. Mais cela ne veut pas dire que l’on n’achètera pas les livres et les romans de Mme Djebar et que nous n’allez pas en même temps prendre des notes sur un post-it à l’intérieur de votre cahier Clairefontaine, tout en lisant un livre. C’est l’ensemble de ces fonctions que nous avions amalgamées et qui se trouvent maintenant avoir des destins différents, que nous devons suivre avec beaucoup de soin en tant qu’universitaire, bibliothécaire, auteur, historien, etc. Mais ils ne permettent pas de nourrir un argument quelconque sur une crise de civilisation, étant donné que cette crise de civilisation a commencé avec le caractère mobile et continue avec les zéros et les uns de nos écrans.”
Denis OLIVENNES : « Je voudrais simplement noter une considération beaucoup plus pratique et qui me paraît être importante. Des criminologues américains très sérieux ont fait des études statistiques, incontestables, scientifiques et rigoureuses. Ils ont démontré la chose suivante : plus vous disposez de mots, moins vous êtes enclin à la violence sur vous-même ou sur autrui. Et pour disposer des mots, il faut évidemment lire. En gros, les criminels qui peuplent les sociétés des prisons américaines ont un vocabulaire qui se situe entre 100 et 200 mots. Au-delà de cette limite, on sort de cette violence. Autrement dit, la disposition du langage qui nous vient de l’écrit est la meilleure façon de sublimer les pulsions violentes qui sont en nous et de nous réconcilier avec nous-mêmes ou avec autrui. Je crois que cette raison-là est peut-être de toutes, celle qui doit nous inciter à protéger l’écrit. Il faut donc le faire »
« On ne peut pas dire qu’il y ait jusqu’à présent de crise du livre comme il y a une crise du disque. Et pour l’instant non plus, il n’y a pas de dématérialisation du livre, à la différence de ce qui se passe pour le disque ou pour le film. Effectivement, les supports physiques de la lecture du film ou du disque vont progressivement disparaître au profit des fichiers. Pour l’instant, ce n’est pas le cas pour le livre. Est-ce que cela ne sera pas le cas durablement pour le livre ? Je n’en suis pas certain. Si j’avais à parier là-dessus, je ne le verrais pas. On peut raisonnablement penser que le téléchargement affectera un jour aussi le livre et que l’objet physique du livre va disparaître. Mais est-ce une question essentielle ? Pour moi, premier libraire de France, c’est effectivement une question importante. Mais pour la sauvegarde de l’écrit, je ne crois pas que cela soit une question essentielle. Parce que ce qui va demeurer, c’est l’immatériel, c’est le contenu intellectuel, quel que soit le support sur lequel ce contenu s’exprime.”
Marcel Gauchet : « J’en arrive à notre domaine du livre. A première vue, on pourrait le croire largement épargné par le phénomène. Editeurs, libraires, critiques, bibliothécaires ne paraissent pas aussi directement contestés dans leur rôle ou dans leur fonction. Si ce n’est peut-être la critique, mais parce qu’ils sont pris dans la malédiction générale qui pèse sur les médias. Et pourtant, de manière sourde, de manière insensible, les professions de la chaîne du livre sont peut-être les plus profondément concernées par cette crise de la médiation. Parce que la technique met à l’ordre du jour l’horizon utopique de leur disparition. Grâce à l’Internet, virtuellement plus besoin d’éditeurs, de critiques, de libraires, de bibliothécaires.
Dans ce nouvel espace public, tout livre écrit a vocation à être rendu accessible à tous sans intermédiaire, et cela, gratuitement, hors de tout échange marchand et de toute structure commerciale. Ses lecteurs, il les trouvera grâce aux relais construits par l’intelligence collective des critiques naturelles que font chacun des usagers de la toile, faisant bénéficier les autres de leur expertise. Sans doute subsiste-t-il quelques problèmes de conservation et de patrimoine. Mais il n’y a guère plus à demander aux bibliothécaires que la mémorisation du patrimoine accumulé ait une superbe maintenance du réseau, qui pour le reste les laisse à l’écart de la relation du lecteur au livre.
Utopie, disais-je. Et je souligne le mot. Mais utopie dont on voit bien la pression qu’elle exerce à tous les échelons de la chaîne du livre. Qui t’a fait éditeur ? Qui te met en position de choisir ce qui dans la production te paraît digne d’être porté à la connaissance du public et valorisé ? Qui t’a fait critique ? Qui te justifie de donner ton avis plutôt qu’un autre ? Au nom de quoi es-tu justifié à vendre ceci plutôt que cela ? Toute librairie étant à la fois insuffisante dans son offre et trop peu neutre dans ses choix, au regard de la librairie universelle que chaque client a de par la technique dans l’esprit quand il franchit aujourd’hui les portes de n’importe quelle boutique du livre. Questions qui valent mutatis mutandis pour le bibliothécaire moyennant une légère adaptation.
Le cas du livre est doublement intéressant. D’abord parce qu’il met en lumière plus fortement que tout autre ce qui est au principe de cette crise générale de la médiation. Il est intéressant, ensuite, parce qu’il fait apparaître non moins fortement les limites de cette crise de la médiation. Ce qui est au principe de cette crise fondamentalement, c’est le phénomène d’individualisation qui travaille nos sociétés et qui remet en question l’ensemble des rapports sociaux et des structures collectives. Immense question que je ne peux faire plus ici que signaler, qui se résume dans la phrase que l’actualité nous montre au combien en avant : Et moi dans tout ça ? Voilà la question qui est à l’œuvre aux différents niveaux que j’ai évoqués. Si la chaîne du livre est dans le principe plus concernée que tout autre secteur, c’est parce que le principe d’individualisation a trouvé dans ce domaine, grâce à la technique, avec l’internaute, la concrétisation de la figure de l’individu pur, hors médiation, doté d’un accès universel à toutes les sources d’information et d’une capacité de toucher le monde entier par ses productions intellectuelles sans intermédiaire.
Internet, en ce sens, c’est le média absolu, la médiation qui supprime toutes les autres médiations, qui les rend inutiles. En même temps, d’autre part, les dimensions mêmes de ces possibilités illimitées font apparaître ce qu’il y a d’intenable dans cette disparition des médiations. Le même individu, auquel toutes les possibilités sont ouvertes, est aussitôt débordé par cette offre qui l’écrase et au milieu de laquelle il est perdu. Que lire ? Où chercher ? Comment s’y retrouver ? La destruction virtuelle de toutes les médiations en fait ressurgir l’impérieuse nécessité.
Ce pourquoi, si dans le principe, la chaîne du livre est la plus radicalement secouée. Dans les faits, elle est plutôt moins contestée que les autres. Parce qu’elle est le domaine où le besoin de la médiation se fait sentir avec le plus d’évidence. On est bien content de pouvoir compter sur les éditeurs pour vous épargner de tout lire, ce qui leur revient à eux. On est bien content de trouver des critiques, même si c’est mal au milieu d’une offre surabondante. Et on est bien content de pouvoir trouver des libraires et des bibliothécaires pour aider à vous orienter face à une multiplication immaîtrisable des sources.”

Textul integral al conferinţe poate fi tras de aici sau aici. Inregistrarea video a conferinţei poate fi descărcată de pe site-ul Centre national du livre: partea I, partea a II-a, partea a III-a, partea a IV-a.


Apr 25 2007

despre barzi cu dragoste…

Vitalie Sprînceană
Un articol apărut în revista bulgară Kultura, tradus de mine…zilele astea…
sursa

Cântecul de bard şi viitorul poeziei. Cronica unei evoluţii deja cunoscute

Contrar opiniei obişnuite, noţiunea „bard” nu este de origine rusă, ci celtică, şi desemna, iniţial, figura unui poet epic. Sunt utilizate şi noţiunile singer/songwriter. Sună europeneşte, chiar dacă e supusă unei prejudecăţi curente – ideea de bard, ca ecou al unei activităţi (ne) artistice, este sortită eşecului.

Suntem însă martorii unui proces contrar: cronica cântecului barzilor nu este o cronică a unei morţi, ci a multor vieţi – deoarece mişcarea barzilor în Bulgaria, ca şi aiurea, este parte a fenomenului culturii „vii”. Fenomenul barzilor poate fi ucis doar în condiţiile unui control total al tuturor formelor vieţii colective. Însă, chiar şi atunci, mişcarea barzilor se restrânge la sfera vieţii private, la casetofonul vechi din bucătărie în cadrul unor întâlniri cu prietenii.

În istoria recentă a Europei perioadele de persecutare şi diminuare a intensităţii fenomenului bardesc coincid cu restrângerea drepturilor civile: războaie, timpuri grele după război, regimuri autoritare şi totalitare. El nu poate fi supus unui control total, întotdeauna există elemente de improvizaţie şi dialog. Fiind prin definiţie un element situat la nivelul de jos al culturii, cultura barzilor este câmpul intermediar între public şi privat, colectiv şi individual, dar tocmai acest spaţiu tranzitoriu este golit în perioadele nelibere ale istoriei.

Încă ceva, arta de Agora nu a murit în era digitală. Agora se multiplică şi capătă şi existenţă virtuală. Iar Bardescul şi teatralul sunt plasate într-un câmp de expresie, cu multe puncte comune. Bardescul e marginal, el este fondat de tradiţia trubadurului şi intră în contact cu multe convenţii, inclusiv cele poetice, de interpretare etc, dar anume sincretismul îl pune în poziţie de rudă cu teatralul. Iar legătura Bardescului cu poezia e generativă, e unul din „timpurile viitoare”.

Figura Bardului

Bardul ca fenomen social şi artistic e atestat pentru prima oară pe timpul lui Homer. Tot atunci barzii se organizează în asociaţii profesionale (rapsozii şi şcoala lor de pe insula Chios). Bardul e reprezentant dar şi principiu corectiv al societăţii polisului… Barzii dispar în epoca elinismului; poezia se închide în mediile intelectuale ale savanţilor alexandrini şi pierde caracterul său oral, iar în Agora, bardul este înlocuit de filozoful ambulant care face o mişcare în sens contrar: din înălţimile elitelor şcolilor filozofice spre diatribele populare pentru public mai larg.

Bardul exprimă identitatea colectivă – povestitor al mitologiei şi istoriei comune, dar şi cântăreţ al prezentului – Alcaeus creează metafora statului-corabie, dar poate cânta şi fericirea nebună ce-l cuprinde la auzul morţii unui tiran, poeţii tragici leagă istoriile mitologice cu dezbateri politice şi juridice actuale. Când polisurile greceşti sunt dizolvate în imperiul lui Alexandru cel Mare, persoana privată încetează de a mai fi cetăţean şi se transformă în supus. Şi dacă polisul este o comunitate organică, vizibilă şi sensibilă, imperiul este un câmp infinit, rece, incapabil de a oferi individului senzaţia de identitate caldă şi intimă. Supusul, spre deosebire de Cetăţean, pierde capacitatea de a reacţiona comunitar, de a exprima şi împărtăşi trăiri şi probleme colective.

Întreruperea se întinde, în Balcani, pe durata multor secole. În parte, faptul se datorează sistemelor de tip imperiu care au dominat zona – Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul otoman. Figura bardului supravieţuieşte doar la nivel regional – de exemplu pe insula Creta, unse se păstrează forme de povestire orală a eposului, iar numele unor barzi ca Xilouris devin generice. Un rezultat paradoxal, la prima vedere: toposul cântecului bardesc în Bulgaria contemporană este oraşul mic. Festivalurile genului sunt mari evenimente în Harmanly sau Lovech, şi incolore, fără faţă proprie – la Sofia.

Originile mişcării

Fenomenul bulgar al barzilor îşi are rădăcina în mişcarea barzilor ruşi şi poartă în sine caracteristicile cântecului de autor rus, ce a renăscut tradiţiile cântecului urban pe timpul dezgheţului hruşciovist; iniţial mişcarea utilizează spaţiul taigalei, al cortului turistic sau al focului din tabere. Sunt pipăite caracteristicile principale ale genului festivalic – spaţiul deschis, renunţarea la ierarhie, ignorarea autorităţii puterii de stat. În paralel, peste ocean se naşte cultura Beat şi se produce minunea Woodstock. De altfel, diferenţa între cele două părţi ale Cortinei de Fier pare mult mai mică decât spun ideologii din Vest şi Est. Procesul de întoarcere către existenţa civilă, cu momentul culminant 1968 curge în paralel. Trebuie să amintim numele lui Jacques Brel şi Georges Brassens în Franţa, Dionisis Savopoulos în Grecia, barzii din spaţiul anglosaxon Bob Dylan, Leonard Cohen, Tracy Chapman.

Varianta BG, modificaţii şi aport practic, fără teorie

La originile mişcării barzilor în Bulgaria stau poeţi, jurnalişti, unii – participanţi ai mişcării oficiale „Ален мак“. Barzii bulgari se grupează în jurul jurnalistului de la „Народна младеж” (Tineretul Popular) Valentin Panaiotov, poetului Grişa Trifonov, conducătorului trupei „Вълна“ (Unda) Vladimir Levkov. Ideea unui festival alternativ, diferit de oficialul „Ален мак“ (Macul purpuriu) prinde contur 22 ani în urmă la Harmanly şi de atunci POKI (Poeţi cu CHItare, oficial „Strune poetice”) se desfăşoară în fiecare an. Printre părinţii fondatori ai festivalului sunt şi scriitorii Hristo Karastoyanov (Христо Карастоянов), Asen Maslarski (Асен Масларски), Mihail Belchev (Михаил Белчев)… Există şi un premiu, POKI, pentru cel care s-a întrecut pe sine în ultimul an. Cu timpul, apar şi alte locuri de întâlnire – Lovech, Nesebyr; zilele lui Chudomir la Kazanlyk au şi o secţiune pentru barzi, iar locul cel mai nou de întâlnire este Vetren.

Spaţiul bardesc. Scena şi Agora – divorţ bardesc

Unul din cântecele cunoscute ale barzilor ruşi Tatiana şi Serghei Nikitin se numeşte Переведи меня через майдан“ ( Trece-mă peste maidan). Agora, piaţa publică este toposul primordial al cântăreţului-bard. Spaţiul închis al sălii, fie ea cea mai bună, cea mai spaţioasă, capsulează spritul artistic. Încercarea de a monta în scena un recital bardesc – fie scena a unei săli de lectură sau a unui restaurant – distruge spaţiul natural al genului, introducând în el ierarhie verticală şi opoziţia interpret/public. Spaţiul crâşmei de cartier topeşte până la un moment această ierarhie. Problema este că şi aici mărimea sălii contează: dacă spaţiul intim al crâşmei este perceput ca prelungire a mesei de bucătărie, a casetofonului vechi şi a chitarei plângăreţe, Restaurantul are un singur avantaj îndoielnic – înglobează mai mulţi oameni.

Repertoriul: conform părerii unuia dintre organizatorii activi ai mişcării barzilor bulgari, oamenii nu merg la Harmanly să audă cântece noi, ci să fredoneze piese vechi împreună cu prietenii.

Muzică şi text: cântecul bardesc este simplu din punct de vedere muzical – poate fi perceput şi fredonat de oricine. El este o bază bună de improvizare colectivă, pentru colective ad-hoc. Nu e vorba neapărat de cele trei acorduri magice – pot fi utilizate scheme muzicale blues sau alte ritmuri, oricum ele sunt întotdeauna uşor de reprodus. Pe lângă chitară, instrument obligatoriu, apar instrumente de percuţie, armonică, uneori chiar cimpoi, flaut, tamburină. Un element mai stabil este textul: de obicei, dar nu întotdeauna, este compus de însuşi interpretul. Există şi cazuri diferite – muzica lui Grişa Trifonov ridică temperatura versurilor din poezia lui Ivan Vylev „Лятото“ (Vara), iar vocea lui Plamen Stavrev face din ea un adevărat hit.

Harmanly pe fonul disidenţei netrăite

„Ален мак“ (Macul purpuriu) poate fi citit ca un Woodstock bulgar netrăit – o întreagă cultură a protestului care nu s-a dezvoltat la noi. Muzicantul ambulant (ne-barzii) nu are pretenţia de a influenţa gândirea, nici de a exprima un protest social – şi prin asta diferă de bard, care vorbeşte despre problemele sociale prin prisma elementului biografic personal. Această prismă aruncă lumină şi asupra poziţiei politice actuale a bardului şi a CV-ului individual. „Tinereţea pleacă” este un titlu-emblemă a unei teme mai generale a tinereţii care pleacă. Motiv anacreontic? Şi da, şi nu – ambele generaţii, coloana vertebrală a mişcării barzilor – născuţii în anii 50 şi 60, au o trăsătură specifică, rezultat al timpului istoric în care trăiesc. Ei sunt – sau cel puţin se autopercep ca – lost generation (generaţia pierdută) a tranziţiei. Durerea e mare în special atunci, când lipseşte dulceaţa realizării la etapa maturităţii – cu latura sa socială şi financiară.

Mediul

Mediul barzilor este unul carnavalesc, sunt ignorate celelalte roluri sociale, uneori nu se fac publice profesiunile sau statutul social. Probabil nu există un alt mediu, la fel de eterogen după criteriul vârstei, statului social, apartenenţei politice, realizării profesionale. Exemple: poet, jurnalist, show man, administrator al unei gospodării agricole în Italia, compozitor teatral, lemnar, muzicant. Prima impresie este cea a unei deschideri şi toleranţe extraordinare – politică, estetică şi chiar etică. Ierarhia internă este flexibilă, persoane intră şi ies, iar trecerea din statutul de Nou în cel de Veteran are loc succesiv, cu elemente vizibile de iniţiere – observabile chiar şi în ordinea apariţiei interpreţilor pe scenă sau a aşezării lor la mese. Conflictele sunt, mai întâi de toate (dar nu în mod exclusiv) generaţionale.

Festivalurile barzilor sunt distribuite uniform pe durata întregului an ca sărbători în calendarul tradiţional. Festivalul care deschide sezonul este cel al zilelor lui Chudomir la Kazanlyk în luna martie – cu accent pe cântece satirice şi parodii. Nivelul existenţial este şi el bine organizat – hoteluri extraordinare, restaurante, săli de lectură. Se consumă ciobă de burtă în timp ce pe ecranul laptopului se proiectează pozele făcute aseară. De ce nu? Ciorba de burtă e asiatică, laptopul este american. După Kazanlyk urmează Nesebyr, sub umbrela protectoare a poetului satiric Ivan Nenkov. Acest fest este cel mai uşor, cu concursul de cântece despre mare, cu concertul live vizavi de clădirea Mitropoliei, cu sunet extraordinar, dar aproape fără interes din partea oamenilor locului. În timpul verii, ca un july alternativ – Sofia, la Muzeul Pământului şi al Oamenilor şi sala de lectură mică a bilbiotecii „Nikolaj Haitov”, cu gust patriotic şi uneori chiar patriotard, cu prezenţă puternică din partea membrilor vechii Uniuni ai Scriitorilor. În primele zile ale lui septembrie ale loc Lovech, festul cel mai bine organizat. Anul acesta, evenimentul s-a consumat exclusiv afară, în faţa bibliotecii municipale. A existat şi Agora, piaţa publică, adică public divers care a ascultat recitalurile pseudinternaţionale (româneşti şi macedonene), pseudo doar ca geografie, nu şi ca calitate.

Mitul Harmanly

„Omul trăieşte pentru Harmanly” – frază înaripată a unui participant.

Sună extraordinar şi cumva paradoxal, dar este adevărat.

Un oraş minuscul, în sudul Bulgariei, cu pavaj vechi, cu câini vagabonzi prietenoşi şi patriarhalitate încă vie, lume în care străinul este oaspete şi este întâmpinat ca atare.

Cum se înscrie, în această idilă, dispoziţia bardescă carnavalescă, încă nu e clar – dar se înscriu de minune, deja de 20 ani. Harmaly, Mekka barzilor bulgari, se produce toamna. Este festivalul cel mai numeros, cu un mare număr de concerte al debutanţilor, cu reguli de participare şi prmeiere, cu lecturi literare, lansări de carte şi discuri. Premiul pentru 2006 a fost câştigat de unul din cei care nu scapă nici o ediţie a festivalului – poetul hippy Robert Levy, pentru volumul de versuri „Babylon” şi discul cu cântece de autor „Neon”. El a fost unul dintre puţinii care au mizat nu pe interpretarea individuală, ci pe sprijin vocal şi instrumental, de data asta din partea formaţiei muzicale temporare – „Лоши комшии“ (Vecini răi).

POKI – 2006 a fost marcată de tenisuni, de senzaţia unei răscruci, de încercări de instituţionalizare, control asupra tineretului incontrolabil şi chiar asupra forumului barzilor în internet.

Aceasta surpă chiar baza mişcării – caracterul deschis. Iar încercările de a se rezolva conflicte generaţionale prin întărire şi înăsprire a regulamentului explodează, a câta oară mediul proprice festivalului. Dar explozia nu este mortală. Reconstituirile, recăutprile sunt semn şi perspectivă a vitalităţii.

Alte voci

Nikolaj Tekeliev: de ce nu au interzis festivalul din Harmanly în anii 80? Deoarece câinii latră, iar caravana merge mai departe. Din acelaşi motiv din care oameni necunoscuţi, condrumeţi de călătorie în tren, începeau să-şi spună bancuri cu Todor Jivcov, încă din al treilea minut al călătoriei, fără frică pentru urmări. La festivaluri – individul poate să cânte ce-i doreşte inima – era auzit, chiar urmărit, dar nu i se aplicau sancţiuni, gândul şefilor de partid era, probabil: „Las să cânte acolo, şi nu în altă parte.” Sistemul permitea asemenea degajări de tensiune socială…sau nu-şi dădea seama că aceste mici degajări îi vor săpa mormântul.

Grişa Trifonov: A 21-a ediţie m-a dezamăgit tot mai mult şi mai mult… chiar dacă compraţia nu este cea mai bună, voi aminti cuvintele lui John Lenon: „Am fost John Lenon înaintea lui Beatles, şi voi vi John Lenon si după el.” Ei, eu pot să fiu Grişa Trifonov fără aceste festivaluri – dar încă nu doresc. Aş vrea să fiu concomitent şi imperiu şi barbar. De imperiu sunt sigur, de barbari încă nu. Mişcarea: nu există ceva de acelaşi tip care să unească atâţia oameni.

Svetlana Kokogorova – Komata: Merg la Harmanly să întâlnesc oameni aproape ca duh, să facem ceva împreună – pe loc sau în viitor, să schimbăm idei. Mă irită însă încercările de oficializare a festivalului – prea multă legătură şi dependenţă de autorităţile locale, să menajăm pe cei care dau bani, premii cu conotaţii politice clare etc. Din practica altora este insteresant festivalul Gruşinski, care se organizează din 1968, în memoria lui Valerii Gruşinskii, băiat care a murit în încercare de a salva copii care se înecau. Din el s-au născut militanţii pentru puritatea genului şi au organizat festivalul „Canalul doi” (“Второй канал”), cu reguli clare şi stricte, asculţi cuminte, fără alcool. La noi istoria este pe cale de a ne aduce la o stare a lucrurilor contrară. Festivaul trebuie păstrat ca posibilitate de expresie artistică – oricum trebuie să interpretezi undeva bucăţile tale muzicale, şi la moment alte posibilităţi nu există. Ca în cinematografie: filmele serioase şi bune – la festivaluri, filmele comerciale vulgare – în cinematografele normale.

Doroteia Tabakova, Stefka Piskuliiska.