oglinda

Vitalie Sprînceană

CLYDE KLUCKHOHN
Professor of Anthropology, Harvard University
MIRROR FOR MAN
The Relation of Anthropology to Modern Life

КЛАЙД КЕЙ МЕЙБЕН КЛАКХОН
ЗЕРКАЛО ДЛЯ ЧЕЛОВЕКА
Введение в антропологию

ЕВРАЗИЯ
Санкт-Петербург, 1998

ISBN 5- 8071-0009-3

Cartea face parte din genul puţin uitat al lucrărilor de popularizare a ştiinţei. S-a cam trecut febra ştiinţifică şi scientistă a deceniilor trecute, încât chiar savanţii înşişi par uneori prea obosiţi de limitele, problemele şi paradoxurile drumului ştiinţific ca să se mai ocupe şi de recrutarea unor noi cercetători. Pe de altă parte, monografiile serioase, cu referinţele bibliografice, cu addenda de rigoare şi multiplele convenţii lingvistice, metodologice, semantice sau logice sunt perfect înţelese de specialişti, dar opace pentru publicul comun: studenţi, tineri intelectuali sau chiar abiturienţi.
CLYDE KLUCKHOHN abandonează stilul strict ştiinţific profesând un fel de discurs autojustificativ, explicativ şi totodată vocativ – un stil literar (nu ştiinţific, nu filozofic sau moral) aparte pe care am putea să-l numim stilul-ofertă, stilul-buclet sau stilul-abţibild. Autorul pur şi simplu„vinde” antropologie într-o formă digerabilă pentru publicul larg. Prin aceasta nu vreau să spun că cartea este neserioasă, este doar distractivă sau este o culegere nereuşită de bancuri ştiinţifice, din contra. Am în vedere doar modul simplu, uneori chiar simplist, al autorului de a scoate în evidenţă sensul, rostul, metodele, problemele, soluţiile dar şi limitele ştiinţei sale. Aidoma reţelelor de supermarkete care expediază abţibilduri, buclete şi ziare promoţionale clienţilor, subliniind caracterul inovator, preţurile joase sau alte oportunităţi, CLYDE KLUCKHOHN oferă tot ce e mai bun, mai „ieftin” (în sens de inteligibil fără cunoştinţe antropologice, arheologice sau lingvistice speciale) pentru eventualii clienţi. Un truc retoric până la urmă, şi încă unul eficient.
Autorul propune o marfă, una ştiinţifică, dar totuşi marfă. Antopologia, spune KLUCKHOHN nu este un panaceu universal, nu este un substituent al metafizicii sau al pozitivismului, după cum nu este şi nu ar trebui să fie o nouă religie. Este o tehnică (când punem semnul de egalitate între ştiinţă şi tehnică avem în vedere accepţia popperiană a ştiinţei ca plasă cu ajutorul căreia încercăm să prindem realitatea, altfel zis ca set de tehnici, metode, procedee utilizate în procesul de studiere a realităţii) care are un domeniu strict de aplicare, o zonă a cunoaşterii în care este valabilă şi nişte limite dincolo de care nu poate fi utilizată.
S-o spunem pe şleau: antropologia este o ştiinţă despre om, una din multele, şi misiunea ei, subînţeleasă în chiar titlul cărţii este de a oferi o oglindă omului în care acesta să-şi poată „admira” (dacă mai e ceva de admirat!) chipul. Nu este unica oglindă posibilă, după cum punctul de vedere antropologic nu este unicul adevărat sau esenţial. Oglinda doar reflectă o realitate, iar ceea ce reflectă ea depinde de unghiul de iluminare, de unghiul de amplasare a oglinzii în raport cu obiectul reflectat, pe scurt e o poveste întreagă cu regulile ei (pe care o numi ştiinţă). Misiunea oglinzii antropologice este de a „oferi posibilitate omului să se vadă în toată diversitatea „feţelor” sale” (p.32)
Autorul începe prin a enumera câteva din stereotipurile frecvente în adresa antropologilor. Se spune că sunt nişte indivizi stranii cărora le place să măsoare cranii, oase, să privească zile în şir cioburi de sticlă, ceramică sau porţelan, să studieze canibali sau criminali ori să caute înţelesul unui bibelou indian. Pe scurt, nişte oameni de nimic, care au naiba ştie ce ocupaţie şi cel mai important, naiba ştie cine-i plăteşte că nu aduc nici un folos real progresului ştiinţific.
„NO!”, zice mister KLUCKHOHN şi porneşte un şir lung de argumente, exemple şi alte dovezi palpabile care justifică existenţa acestei discipline stranii numită antropologie (auzi, cunoaştere a omului, de parcă n-ar exista câteva sutare bune de discipline ştiinţifice cu aceeaşi misiune!). Măsurarea craniilor este un lucru nu chiar atât de inutil. O analiză antropologică a unui craniu poate servi informaţii certe departamentelor de criminologie, sau, chiar armatei. Or, studiul craniilor în diferite epoci, vremuri şi ţări permite construirea unor grafice şi tabele care conţin distribuţii ale variaţiei dimensiunilor în funcţie de anumiţi parametri (temporali, fiziologici, biologici, geografici). Un exemplu practic: la proiectarea avioanelor, un moment important este proiectarea cabinei pilotului. Fără o cunoaştere a distribuţiei variaţiilor dimensiunilor corporale ale masculilor dintr-o epocă nu vom şti care este dimensiunea optimă a cabinei, care ar asigura confortul şi spaţiul de manevră pentru orice pilot. Acelaşi lucru este valabil pentru uniformele militare. Fără a şti dimensiunile medii ale corpului uman într-un moment temporal este foarte greu să „nimereşti” cele câteva milioane de soldaţi americani.
„Păi, antropologii ăştia nu fac decât să profaneze morminte şi să se holbeze ca proştii la oase, ptiu!”. O fi fiind adevărată povestea asta, zice KLUCKHOHN, dar adevărul ei este parţial. Antropologii, în baza „holbatului” lor la oase, cranii, tibule şi coaste pot spune multe lucruri interesante. „Utilizând croncirculul (aparat utilizat la măsurarea craniului V.S.), ţinând cont şi de diferenţele minime ale constituţiei oaselor, comparând fiziologia şi constituţia corporală, specialiştii antropologiei fizice pot formula patru principii fundamentale: natura „animalică” a omului (descendenţa sa din primate) şi legăturile de rudenie cu celelalte animale, imposibilitatea interpretării evoluţiei umane doar ca rezultat al capacităţii de supravieţuire, plasticitatea biologiei umane şi asemănarea tuturor tipurilor umane” (p.119). Ultima e o tiflă directă teoriilor rasiale, naţionaliste sau religioase care pretind că anumite tipuri umane sunt mai umane decât altele. Or, spun antropologii, nu există dovezi ştiinţifice în sprijinul metafizicilor politice. Încă ceva, „toţi oamenii sunt animale care utilizează simboluri” (p.122), altfel zis, omul este un „animal simbolic”. Expresia „animal simbolic” îmi face o plăcere aparte întrucât conţine natura dublă a omului – animalitatea ( adică biologicul, corporalul şi determinările sale) şi simbolicul (cultura, artefactele umane, gândirea şi tot ce ne face să fim diferiţi de giboni şi orangutani).
Cioburile de sticlă sau porţelan sunt simple cioburi pentru necunoscători, pentru iniţiaţi, din contra, chiar un element insignifiant ca culoarea ciobului are o importanţă deosebită întrucât permite elaborarea unor hărţi cromatico-simbolice, chei sigure spre tezaurul cultural al unor popoare cu gândire diferită de a noastră. Un ciob de ceramică poate conţine în el un întreg poem al relaţiilor politice, economice şi sociale ale epocii, poate da mărturii despre credinţele şi ritualurile religioase ale unui popor, universurile sale simbolice, modalităţile de interpretare şi ordonare simbolică a universului, naturii şi lumii sociale. Este puţin? Nu, este suficient, dar şirul ar putea continua. Acelaşi ciob de sticlă sau porţelan ar putea mărturisi câte ceva despre ciclurile de modernizare sau de regres ale unei culturi, contactele ei cu alte culturi şi modul în care acestea s-au făcut. Cunoaşterea acestor lucruri reduce riscul şocului cultural şi social, care ar putea, în unele situaţii, chiar să lichideze o cultură. KLUCKHOHN oferă exemplul unei comunităţi din Insulele Fiji a cărei viaţă economică funcţiona după următorul model: era o chestie de prestigiu ca un membru avut al comunităţii să ofere o masă îmbelşugată pentru ceilalţi, cel care făcea asta era stimat, acoperit cu onoruri. Cum comunitatea era suficient de bogată, astfel de ospeţe se organizau săptămânal. În afara încărcăturii simbolice, banchetele aveau şi altă însemnătate: de a lichida problema foamei şi sărăciei altor membri ai comunităţii, mai puţin curajoşi sau mai puţin îndemânatici decât semenii lor. Ca rezultat distribuţia bogăţiei urma o linie inferioară care garanta supravieţuirea tuturor dar şi premierea membrilor harnici ai comunităţii. Toate bune, până vin nişte englezi pe insulă şi impun băştinaşilor „modelul raţional al economiei de tip capitalist”, moment în care populaţia băştinaşă începe să dispară, este secerată de boli, slăbită şi ameninţată cu dispariţia. Noua distribuţie a bunurilor economice a cauzat moartea membrilor mai puţin adaptaţi ai indigenilor, a distrus modelul social şi cultural al acestora subminând şi încrederea lor în ziua de mâine.
„În sfârşit, de ce antropologii ăştia studiază canibali şi indigeni nespălaţi, parcă nu sunt oameni de treabă care merită să fie studiaţi? Bunăoară eu şi cumătrul Petrică…” 🙂 Antropologii nu au nimic contra cumătrului Petrică, doar că…acesta nu reprezintă nici un interes ca individ, doar ca tip uman. La sigur că Petrică n-o să dorească să fie studiat ca tip general uman… Revenind la tema comunităţilor primitive, predilecţia antropologilor pentru ele rezidă într-un fapt de o simplitate extraordinară: „Comunităţile primitive (au curs râuri de cerneală şi la tema aceasta a primitivităţii, mai ales de când Levy Bruhl and Co au demonstrat că primitivii gândesc şi ei, când spunem popoare primitive avem în vedere popoare care se află la un alt nivel de dezvoltare tehnologică, care încă nu au început construcţia viitorului luminos sau al visului american) sunt mai aproape de condiţiile de laborator” (p.35). Asta s-ar traduce cam aşa: comunităţile primitive sunt relativ stabile, de regulă căsătoriile sunt strict reglementate iar cele cu elemente străine – prohibite, relaţiile cu lumea exterioară (alte comunităţi) – slabe, iar modelele de comportament relativ stabile. Aproape ca în laboratorul de fizică, nu? Totuşi, concluziile obţinute se referă nu doar la comunităţile primitive studiate ci şi la cele mai avansate. În particular, sunt preţioase mărturiile despre influenţa dualităţii complementare cultură-biologie (condiţii sociale – condiţii naturale) asupra formării personalităţii şi rolul „mediului” (sună cunoscut, nu?).
Recapitulăm, şi ne întrebăm firesc, cine este acest Harry Potter sau Micul Mooch, care poate stoarce poveşti din pietre, oase şi copite de cai morţi, cocioabe, colibe, beţe, cioburi şi cârpe? Este, Măria sa antropologul, şopteşte cu mândrie CLYDE KLUCKHOHN. Şi nu trebuie nicidecum considerat un magician al relicvelor, un-stoarce-apă-şi-din-piatră-seacă. „Antropologul întreabă oamenii, popoarele şi culturile: cum arată acest lucru din punctul lor de vedere?” (p.212), iar „misiunea antropologului poate fi definită astfel: el trebuie să studieze spaţiul relaţiilor sociale şi să recunoască principalele curente culturale, pentru a reduce la minim efectele neaşteptate ale acţiunilor raţionale ale organizaţiilor, statului sau grupurilor de experţi” (p.225). Altfel spus, antropologul este un medic social care uneori poate prescrie cure de tratament sau de prevenire a epidemiei, dar, cu acelaşi succes ar putea constata decesul pacientului.
Până la urmă efectul unui buclet promoţional rezidă în reacţia ta: vei merge la magazin să procuri marfa dată anume de acolo sau vei alege un magazin al concurenţilor. Altfel, abţibildul a fost irosit degeaba. Este şi cazul cărţilor de popularizare a ştiinţei, veritabile „oferte spirituale”, căi spre anumite valori, tehnici, modele ale universului simbolic. Întrebarea logică care ar trebui să încheie lectura unei asemenea cărţi poate fi formulată astfel: m-a convins pe mine discursul autorului? Voi cumpăra marfă din laboratorul lui sau voi merge la vraci, pensionari-prezicători-din-insuficienţă-de-pensie, tămăduitoare-de-ocazie, sau mai nou, tele-proproci? Este alegerea fiecăruia. Personal îmi promit să dau mai des în grădina antropologiei, mi-au plăcut fructele.

p.s. cartea am citit-o in rusa, traducerile sunt facute de mine, din pacate nu stiu daca a iesit in romana si daca poate fi gasita undeva.


Leave a Reply