Pentru prima lume, cea a bogaţilor şi avuţilor, spaţiul şi-a pierdut calităţile sale restrictive şi poate fi traversat uşor, atât în realitate, cât şi în virtualitate. Pentru lumea a doua, cea a săracilor, „inutilii structurali”, spaţiul real se îngustează tot mai rapid.

Insistenţa cu care mijloacele de informare în masă „demonstrează” cucerirea spaţiului şi „depăşirea virtuală” a distanţelor, inaccesibile în realitatea ne-virtuală, face această înstrăinare mai dureroasă. Timpul-ce-se-îngustează anulează trecerea timpului; locuitorii primei lumi trăiesc într-un prezent continuu, ei (re)trăiesc un lanţ de scene, strict delimitate atât de viitor, cât şi de trecut; aceşti oameni întotdeauna sunt ocupaţi cu ceva, se află veşnic în treabă, permanent „nu au timp”, ei lărgesc fiecare secundă, pentru ei timpul este „plin ochi”.

Oamenii constrânşi să trăiască în cel de-al doilea prezent (în lumea a doua), sunt apăsaţi şi frânţi de povara excesului de timp, pe care nu-l pot umple cu nimic. În timpul lor „niciodată nu se întâmplă nimic”. Ei nu „controlează” timpul – dar nici timpul nu-i controlează pe ei, cum îi controla odinioară pe strămoşii lor, supuşi ritmului impersonal al muncii la fabrică. Ei pot doar „să ucidă timpul”, iar timpul, la rândul său, încet-încet îi ucide pe ei.

Locuitorii primei lumi trăiesc în timp, spaţiul pentru ei nu înseamnă nimic, pentru că orice distanţă, pentru ei, poate fi transgresată. Experienţa lor de viaţă a fost numită de Jean Baudrillard „hiperrealitate”, în care realul şi virtualul nu pot fi deosebite, pentru că, ambele au „obiectivitate”, „existenţă exterioară în raport cu conştiinţa individuală” şi „forţă de constrângere” – calităţi pe care Emile Durkheim le-a numit atribute ale „realităţii”.

Locuitorii lumii a doua trăiesc în spaţiu – el este apăsător, de netrecut, intangibil şi leagă vremea, o socate de sub controlul vieţuitorilor. Timpul lor nu este umplut cu nimic. „Structură” şi „orar” are doar timpul virtual, televizat. Restul timpului trece monoton, vine şi pleacă, nu cere nimic şi nu lasă după sine urme vizibile. „Precipitatul” său se manifestă brusc, fără averizare, când nimeni nu-l aşteaptă. Timpul nematerial nu are nici o putere asupra „spaţiului prea real”, în care sunt aruncaţi locuitorii lumii a doua.

Bogaţii, care au urcat pe scena politică incidental şi deţin puteri şi resurse colosale, nu mai au nevoie de săraci pentru salvarea sufletului (în existenţa căruia ei nu mai cred demult).

Săracii nu mai sunt turma lui Dumnezeu, căreia trebuie să-i acorde ajutor. Ei nu sunt nici arma de rezervă a capitalismului, pe care trebuie s-o ţii „veşnic pregătită” pentru reîntoarcerea în circuitul economic. Ei nu sunt consumatori, nu trebuie seduşi şi convinşi că, odată cu creşterea productivităţii, va veni şi rândul lor să se îmbogăţească. Ei sunt inutili din orice punt de vedere; vagabonzii sunt doar caricaturi urâte ale turiştilor, şi cine are nevoie de propria mutră deformată?”

 

Traducere liberă din Bauman Zygmunt, „Globalisierung und die Spaltung der Weltgessellschaft