cine ne sunt repetentii?
Sâmbătă am primit 2 examene. Azi alte 2. Sâmbătă 60 studenţi. Azi, de 2 ori pe atâţia. Între examene am anunţat notele de sîmbătă. Prima întrebare a studenţilor: Sunt note negative?
Răspunsul meu standard: În nici un caz, Regulamentul nu-mi permite. Notele acceptate în sistemul de învăţământ al Republicii Moldova sunt toate pozitive, după 0 adică. -1 nu se pune, nici -7. Chiar dacă, uneori, unii tineri o merită.
Îmbulzeală mare pe coridoare. Găsesc o sală liberă. Tinerii, viitorii mei colegi la catedră, şi în viitor, de breaslă, se înghesuie în cele câteva bănci libere. Unii, se aşează direct pe mese. Ochi nerăbdători.
X – 10!
Y – 9!
Z – 4 !
Se aude un icnet scurt, după care o studentă începe să plângă. Urmat, în câteva clipe de alţi 2-3 plângăreţi. Cineva, cu notă insuficientă şi el, încearcă să facă glume. Zice: În seara de Crăciun eu o să rog moşul să-mi aducă ceva cărţi şi conspecte!
Atmosferă generală de confuzie. Singurătate: cei cu note mari se bucură, izolaţi, la fel de izolaţi precum cei care au prăbuşit examenul. Spiritul de grup s-a destrămat ca o ceaţă. Studenţii sunt o masă amorfă, fă ce vrei cu ea, şi-au pierdut unicul avantaj: acela de a fi numeroşi. Rămân mulţi, dar totuşi, câte unul…
Odată notele trecute în carnet, în jurul pupitrului profesorului se adună un roi nerăbdător de ochi, urechi, picioare lungi, un decolteu-două (pentru cazul în care lucrarea nu „vorbeşte de la sine”). O rugăciune mută: măcar un 5, de promovare.
Încerc să le explic: 5 e nota indiferenţei. A dublei indiferenţe. Pentru prof şi pentru student, e nota cea mai suspectă: atestă dezinteresul amândurora pentru obiect. E nota pe care evit s-o pun. Ştiu că nimeni dintre ei nu este indiferent cu totul de materia predată. Poate neserios, poate iresponsabil.
Unii încă mai plâng… Încerc să le explic ceva: un zid mut de neînţelegere ne desparte.
Ei nu vor să fie restanţieri. În mintea lor, examenul e un semn de apartenenţă la o clasă: cea a deştepţilor. Fie un 5, dar să treacă. Nu-şi permit să amâne nimic: regula e dură- examenul se ia „la ura” (calc rusesc folosit intenţionat), din prima, restul nu este luat în calcul.
Le zic că strategia de trecere a examenelor e făcută pentru ei: au dreptul la 3 încercări. În locul 5-ului din prima, ar putea lua un 10 la a doua – a treia încercare… Urmează, în 3 săptămâni, sesiunea de promovare. Până atunci suficient timp pentru pregătire. O voce timidă: aţi avut restanţe?
Sigur, le răspund. Mai mult, acestea erau planificate dinainte, calculate. Un joc ca oricare altul examenele. Cu tur şi retur. Ai şansa de a alege ce „garduri” sari în tur, ce garduri – în retur.
Şi lumea?
Lumea e marele judecător. Cum, n-ai luat examenul? Păi, eşti un ratat, looser.
O parte de feţe s-au mai luminat. Altele lunecă instabil dinspre rătăcire spre linişte… Încă n-au înţeles că restanţa nu e o pdeapsă, ci o şansă… Un băiat cu un 6 înscris în carnet se apropie. Vrea ceva mai mult. Îi pare rău că a acceptat 6-le. Ar fi vrut măcar un 8. Ştie că ar fi avut timp să se pregătească mai bine. Percepţia negativă a restanţelor i-a jucat festa. Acum nu poate face nimic dar jură că în vară va acţiona altfel. Cu cap, zice el. Dintr-o dată, nefericiţii restanţieri se transformă în fericiţi. Ei au ceva Timp de partea lor, ceva linişte. Pot să obţină exact ceea ce doresc, spre deosebire de restul promovaţilor, cu verdictul înscris deja pe hârtie.
Zâmbete. Ne despărţim prieteneşte, cu promisiunea de a ne revedea în ianuarie. La retur.
