Oct 5 2011

poemul saptamanii…Raymond Queneau

Vitalie Sprînceană

Ce soir,

Si j’écrivais un poème

pour la postérité?

 

fichtre

la belle idée

je me sens sûr de moi

 

j’y vas

et à la postérité

j’y dis merde et remerde

et reremerde

 

drôlement feintée

la postérité

qui attendait son poème

ah mais

 

(din ciclul  “L’Art Poétique” Poésie/Gallimard)



Jan 18 2009

Poetul a murit, traiasca poetul!

Vitalie Sprînceană

E oficial. Poetul Grigore Vieru muri, azi noapte, la Spitalul de Urgenţă din Chişinău şi va fi înmormântat la cimitirul din strada Armenească la 20 ianuarie. Preşedintele Vladimir Voronin a semnat un decret privind declararea zilei de doliu naţional la 20 ianuarie şi constituirea Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului Grigore Vieru.(Unimedia).

Televiziunea Publică “Moldova 1” a băgat un flash pe durata filmului “Văleu, văleu, nu turna”, apoi a întrerupt emisiunea “Ring Star” pentru a pune pe post înregistrarea seratei de creaţie prilejuită de aniversarea a 70-a scriitorului (an. 2005)…

Grigore Vieru a fost un poet complex, a scris mult şi contradictoriu. A excelat în poezia pentru copii (cei mari şi mici) – după părerea mea umilă, cel mai talentat cântăreţ al Mamei în limba română, reuşind să scrie cam tot ce se putea scrie despre mamă: a comparat-o/asemuit-o cu toate – izvorul, stelele, pădurea, natura, cerul etc. A scris, despre mamă, în toate registrele: tragic, comic, baladă, poezie, odă, bocet, doină…

A exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile, fiind un poet al inconţtientului pasional.

A fost, într-un sens, nihilist. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului şi Civilizaţiei. A opus Inovaţiei Tradiţia, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat: emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Vieru i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă, deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în acest manifest, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.

Poezia sa pentru maturi este incomparabil sub nivelul creaţiei “materne”, la fel ca şi puţina publicistică. Poeziile despre limba română, Prut, Nistru, Lenin utilizează scheme poetice identice, repetiţii de metafore şi motive, construcţie şi sonoritate…

Odată cu moartea poetului Grigore Vieru se crează două goluri (pe care sper, din toată inima, să nu le acopere nimeni!) – instituţiile „poezie naţională” şi „poet naţional”, ambele rămăşiţe ale unei centralizări a artei de care aş vrea să uităm cât se poate de curând…

Instituţia „poezie naţională” a fost utilă regimurilor care au practicat forme de control a creaţiei: naţionalismul deşănţat nu se prea deosebeşte, în acest caz, de comunism. Ambele tipuri de mentalitate colectivă unică au avut nevoie de creaţii „reprezentative” şi „educative” care ar fi desăvârşit, la nivel imaginar, unitatea/uniformizarea clamată de naţiune/partid.

De cealaltă parte, funcţia de „poet naţional” a fost o reificare logică a nevoii de profeţi naţionali/de clasă de care Puterea a avut nevoie. Era poate, cea mai neliberă funcţie din statul politico-poetic: cu rigorile sale tematice rigide şi obligativitatea unor atitudini şi sensibilităţi. Nu ştiu dacă Grigore Vieru a prins „chestia” asta, există însă destui inşi care au făcut capital politic şi cultural pe seama lui… Mai avem un prozator „naţional”, Ion Druţă, şi un compozitor naţional, Eugen Doga.

Azi, odată cu dispariţia fizică a lui Vieru, devine reală anularea acestor două psoturi. Mai ales cea de păstor al naţiunii. Literatura autohtonă s-ar debarasa de complexele naţionale şi profetice şi s-ar crea un climat poetic normal, cu multe centre (pentru asta, US trebuie restructurată, un glasnosti şi perestroika la kolhozul de pe 31 august, 98 sunt mai mult decât necesare), curente, idei concurente… În care inovaţia ar fi salutată şi apreciată. În care criteriile succesului nu ar fi legate de aderenţa/nonaderenţa la nişte construcţii extraliterare (şi deci anormale) de genul: literatura naţională, poetul naţiunii etc.

Aşa-zisa „marginalizare”/”asasinare prin uitare” a lui Grigore Vieru e doar un mit comod… mutaţia care s-a produs a fost la nivelul calităţii şi esenţei publicului cititor al poetului. Grigore Vieru a operat la nivelul sensibilităţii, a scris poezie emoţională, pasionantă despre lucrurile obişnuite ale vieţii (casă părintească, mamă) şi cititorii săi, normal, au venit din zona consumatorilor acestui tip de poezie – gospodine, săteni, emigranţi moldoveni (vezi popularitatea nebună a unor cântece: Casa părintească nu se vinde şi altele din aceeaşi serie). Că scriitorii urbani, postmoderni, sociali, teribilişti ai Moldovei (şi cititorii lor) nu au gustat din poezia maestrului, ci au căutat alte surse, e un fapt normal…

Să-i fie ţărâna uşoară!

 

 

 


Aug 14 2008

strada armeneasca. versuri

Vitalie Sprînceană

miros de tămâie cruci morminte pietre gravuri

marmură spălăcită soarele se strecoară furiş printre

arborii care păzesc morţii câini vagabonzi

se întind lihniţi pe mormane de ţărână

o tanti plânge peste un obelisc

un nene o întreabă dacă nu vrea cumva să înnoiască vopseaua

uzată ea îl priveşte e atâta linişte în jur

căldura grea se lasă pe umeri aer sufocant

tâmâie benzină după gard oraşul se zbate

troleibuze automobile biciclete  cărucioare pentru invalizi  motociclete

pe jos oamenii merg undeva poate spre cimitir cine ştie

drumul poate duce oriunde în oraş

spunea un prieten arhitect

claxoane semafoare picioare

trop-trop hop-hop pif-paf

la poarta cimitirului o alimentară

un nene cerşeşte altul îl pândeşte

banul jertfit nu este iscălit la contabilitate

darul trebuie împărţit

fum în drum rotocoale parfum

pâine brutărie librărie piaţă

transpiraţie vând cumpăr apă curge de undeva spre altundeva

muzică dansuri cumpăraţi pateuri jeleuri

urină vin ariel omo inteligent reparaţie aur şi argint

telefoane butoane

să sunăm morţii să le spunem că mai e ceva de vorbit

şi au rămas cuvinte nespuse alo

orange cât costă un minut de discuţie cu lumea ailaltă

e gratis, la fel ca şi convorbirea cu sine.


May 27 2008

interviu, catedrale, stuff

Vitalie Sprînceană

Cum nu se face un interviu…Mostră (cu Ada Milea).

Reporter: De ce faceţi teatru? – întrebare-şablon, unul din fundamentele oricărui discurs jurnalistic de tip interviu de la Chişinău. Avantaje: universalitate (se vinde în orice timp şi context: de ce faceţi agricultură, de ce faceţi medicină, de ce faceţi tenis, de ce faceţi artă, de ce faceţi lopeţi, de ce faceţi linguri, de ce faceţi făină, de ce faceţi brânză, de ce faceţi case, de ce faceţi mortar, de ce faceţi cursuri de şoferie), comoditate (întotdeauna stă pe limbă, uşor de memorizat/transmis/reprodus), mulativitate (se mulează bine pe orice subiect, o asemenea întrebare te scuteşte de cunoştinţe profunde în domeniu, e un scut retoric bun, căci îl laşi pe intervievat să spună ce vrea), prestigiu (sună deştept), provocare (substratul filozofic al întrebării e o acuzaţie: de ce faci teatru?, iar artistul este obligat să-şi justifice cumva intromisiunea în acest spaţiu numit teatru. Reporterul stă aici, într-o postură de stăpân şi păzitor al templului iar artistul e pe post de infractor care trebuie să se justifice în faţa tribunalului).

Ada Milea: Nu ştiu…. – un răspuns fermecător, deopotrivă tranşant şi explicit. Cum ar veni: o fac pentru că n-aş putea face altceva…

Dar microfonul reporterului stăruie şi Ada Milea este nevoită să compună la repezeală un discurs justificativ, cu aluzii şi elemente biografice. Terorismul microfonului corelat cu autoritarismul subînţeles al reporterului o obligă să îndreptăţească pretenţiile în termeni de competenţe (am absolvit teatru la…), abilităţi (am lucrat puţin în teatru…), respectare a tradiţiei (am jucat tot felul de doamen şi elemente de decor, adică am trecut ucenicia necesară şi pregătirea tehnică), originalitate (am mers la Bucureşti pe cont propriu şi am făcut ce aţi văzut).

Mitropolitul mântuirii neamului…

ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, se plânge, într-un interviu acordat lui Iulian Proca, că „Catedrala e cam mică. Am dus tratative cu preşedintele ţării, vizitând Moldova şi Patriarhul Alexie, am vorbit şi cu Prea Fericia Sa. Există intenţia şi dorinţa de a construi o Catedrală nouă. Dar pentru a construi o Catedrală nouă, noi trebuie să fim pregătiţi cât de cât financiar şi material. Material de construcţie – cotileţ, cărămidă, găsim şi la noi, cu un preţ mai redus. În ceea ce priveşte lemnul, aici sunt unele probleme pentru că pădurile noastre nu sunt aşa de bogate şi aşa de mari ca să găsim atât material cât ne trebuie. Este clar că fără suportul statului, noi nu o să putem construi nimic. De aceea, pot spune doar că avem în plan să construim o Catedrală nouă.

Văd că tătuca Vladimir a prins virusul matahalelor arhitecturale, sau i-o fi rămas în sânge din frumoasa tinereţe socialistă, cu multiple şi mari construcţii într slăvirea unităţii dintre partid şi popor, ori, mers în străinătăţi (Bucureşti, Moskova) şi văzut conacurile religioase ale unor confraţi de „domnie” i s-o fi făcut milă de sine şi de demnitatea sa ştirbită de faptul că SEDIUL mitropoliei nu are o catedrală pe potrivă şi e nevoit să se înghesuie într-o hrubă numită Catedrala Mitropolitană, acolo unde nu încape televiziunea cu tot cu maşină, darmite cortegiul de limuzine ale celor doi Vladimiri (preşedintele şi mitropolitul).

Bănuiesc că Noua Catedrală va fi ridicată undeva în centrul oraşului (acolo însă nu prea sunt terenuri goale, poate doar Stadionul republican, Ministerul Agriculturii, care poate fi transferat cu succes la orice alimentară de cartier) sau fostul Lac Valea Morilor…

O altă locaţie bună ar fi…spaţiul de lângă Circul din Chişinău. În plan simbolic, schimbările sunt minime: se schimbă mingea din faţa ex-potenţialului parc Trei Iezi cu o cruce, şi spor la muncă…

Lansări şi zgomote

Marius Tărâţă, care scrie sub pseudonimul Nichita, lansează, marţi, 27 mai, ora 17.00, în incinta Bibliotecii ‘Onisifor Ghibu’, Chişinău, romanul ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi’, continuarea volumului I – ‘Drumuri intru regasirea dragostii’. Un fel de re-prezentare, căci romanul a fost deja prezentat-lansat la Cluj.

Ieri, un grup de tineri gălăgioşi, au „atacat” spaţiul „aşa numitei “pieţe de kitsch-uri” (lângă monumentul lui Eminescu – între teatrul M. Eminescu şi Sala cu orgă)” în memoria lui mai 68, a situaţioniştilor, marxiştilor, maoiştilor, ecologiştilor, comuniştilor, anarhiştilor şi a celorlalte de cohorte de contestatari ai economiei de piaţă şi a capitalismului…

Altfel, titlul performace-ului nu mi se pare inspirat: “Arta în schimbul pâinei“. Se pierde din mesajul contestatar şi nici nu se pliază pe ideea că „De artă avem nevoie în fiecare zi, ca şi de pâine, de aceea ea trebuie să fie accesibilă fiecăruia, ea nu costă mai mult decât pâinea – iată preţul ei adevărat.” A spune artă în schimbul pâinei nu înseamnă neapărat să fii anticapitalist, poţi să fii un bun capitalist şi să vinzi arta pe pâine. În al doilea rând, există aici o intenţie (conştientă sau nu) de a opune arta pâinii…în bună tradiţie creştină (Nu doar cu pâine se hrăneşte omul). Dar de aici până la anticapitalism e o cale lungă, mai ales că nici biserica nu condamnă capitalismul ci doar se opune unor excese. Arta şi pâinea sunt cumva complementare, aşa am înţeles eu mesajul…Mult mai expresiv ca slogan ar fi fost „Arta ca pâine” sau ceva de genul…

Teza „Capitalismul ne condamnă la o foame permanentă din pricina absenţei adevăratei arte, el încearcă să ne comercializeze ceva artificial, de unică folosinţă şi de acelaşi tip, fabricat cu scopul de a fi de unică folosinţă şi de acelaşi tip, prin metode clişeizate, începând de la icoane şi terminând cu suvenire” pare ruptă dintr-un articol din Pravda despre mizeria negrilor din America sau dintr-un text polemic al lui Lenin…sunt prea multe incongruenţe – în capitalism există artă adevărată, chiar multă, nu întotdeauna scumpă.

Boon, acum ceva despre slogane:

„Viaţa artistului trebuie să devină o formă a artei, atunci artistul va putea să se întâlnească cu omul obişnuit şi să arate natural oriunde.” – prima parte sună ok, şi chiar nu înţeleg de ce ar fi nevoie de reflectoare, performance şi manifestaţii în grup pentru ca viaţa artistului să devină o formă a artei… e viaţa ta, fă ce vrei cu ea, vrei fă-o artă, vrei kitsch… acest „trebuie” e rigoare individuală nu lege de stat…nu prea înţeleg fascinaţia pentru omul obişnuit, deşi pot s-o localizez în ruptura cu cotidianul sovietic idealizat şi lirizat, eroizat al literaturii sovietice moldoveneşti din anii 80…