Gândesc  să mă flutur, dacă reuşesc, azi la 12.00 prin centrul capitalei, să mă alătur tăcut coloanei de protestatari care vor merge să zică „o vorbă bună” Ministerului Afacerilor Interne. Chiar dacă tânărul ucis de poliţie nu mai poate fi înviat, anumite lucruri pot şi trebuie făcute.

N-o să strig, n-o să ţip, n-o să recit lozinci. Nu voi protesta împotriva unui partid, nici pentru un partid, n-o să zic Sus!, nici n-o să scandez Jos!

Nu vreau capul lui Moţoc (a ministrului Papuc sau altul). Nu cer sânge ori răzbunare.

Voi protesta tacit, prin simpla prezenţă, împotriva unui sentiment de teamă.

Ca cetăţean nu mă simt în siguranţă, apărat de această poliţie a noastră (e o ironie de un cinism uluitor, ce-mi aminteşte de un stih al lui Maiakovski: Poliţia Mea mă apără!), care-şi permite să tragă, în blocuri locative, ca la poligon, sau ca în Counter-Strike.

Mă deranjează acest headshot tras în plin oraş.

Nu m-a convins MAI că poliţiştii s-ar fi aflat în legitimă apărare (erau 2, puteau cere ajutor, au fost învăţaţi să imobilizeze infractori periculoşi, deci enjoy, eşti la serviciu, fă-şi datoria onest). Nu m-a convins MAI nici că „Poliţiştii ar fi acţionat în conformitate cu Legea cu Privire la Poliţie” (art. 14: În toate cazurile cînd aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii poliţiei sînt datori să se străduiască să aducă o daună cît mai mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor cetăţenilor, de asemenea să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor.). E o lungă cale până la împuşcatul în cap…

Mă dearanjează această poliţie ce-şi permite să aleagă pe cine şi în ce condiţii să apere (vezi scandalul cu minorităţile zise sexuale).