Herta Muller, „Regele se-nclină şi ucide”

Iaşi, Polirom, 2005

Secolul XX, s-a spus, a fost mult prea obsedat de problema limbii şi derivatelor lingvistice (limbaj, comunicare, discurs, enunţ). Limba e, retrospectiv, subiectul care colorează întreg veacul şi unul dintre cele 2-3 lucruri pentru care epoca noastră va fi fost amintită cândva, într-un manual viitor de istorie trecută…

Fixaţia generică pentru limbă a aliniat, în umbra ei şiruri eterogene de indivizi şi creiere provenind din zone diverse ale experienţei umane: politicieni, agitatori, matematicieni şi fizicieni, ingineri dar şi scriitori. Dincolo de scopurile lor contradictorii, uneori adverse, cohortele de asaltatori ai limbii împărtăşeau o credinţă comună: limba nu e un lucru fix, un perete imobil situat între individ şi lume, ci un organism viu, cu capriciile şi mângâierile sale. Un bidiviu nărăvaş care trebuia îmblânzit, domesticit.

Pentru unii, calul trebuia menţinut în starea de sălbătăcie (doar fiind lăsată de capul ei limba mai poate să producă gândire), pentru alţii, dimpotrivă, animalul se cerea închis în ţarcul comod al ideologiilor oficiale, pentru a-l steriliza şi a-l deposeda de încărcătura de gândire care ar fi stricat planurile de socializare corectă urzite de arhitecţii totalitari… Odată căzută în desuetudine prima armă a proiectului totalitar – violenţa (aici unealta se întorcea împotriva celui ce o aplica, conform unei logici perverse, prevăzute de chiar dumnezeul teoretic, Marx – când indivizii terorizaţi nu mai aveau de pierdut decât lanţurile lor, în ei se trezeau forţe nebănuite care ridiculizau ameninţările autorităţilor, e şi cazul unui fenomen sacru – „creştinismul închisorilor”, a cărui istorie abia aşteaptă să fie scrisă), eforturile Statului totalitar s-au orientat spre un control generalizat al limbii, cu miza explicită de a lua sub control gândirea… Marile bătălii pentru limbă nu s-au purtat, aşa cum se crede, pe câmpurile de luptă teoretice, în amfiteatre ale Academiilor sau Universităţilor, ci în mici cabinete semiiluminate, betonate, ascunse sub pavaj. O astfel de istorie a „problemei lingvistice” ar fi alta decât cea oficială, dar nu mai puţin credibilă.

Bucăţile de proză ale Hertei Müller, reunite în volumul „Regele se-nclină şi ucide” (Iaşi, Polirom, 2005) sunt, dacă vreţi, nişte mărturii ale acelor lupte subterane pe care istoria ştiinţifică nu le-a reţinut şi din care nu ne-au rămas decât cioburi:

„După căderea Zidului din Berlin, în presa germană descopereai mereu alte mostre din vocabularul oficial al RDG. Aceşti adevăraţi monştri lingvistici erau de un comic involuntar nespus atunci când rosteai cuvântul tare şi desluşit – poticniţi în compunerea lexicală şi potcoviţi în conţinut. De pildă, îngeraşii din pomul de Crăciun se numeau „Jahresendflügelfiguren” [textual: „figuri-înaripate-pentru-sfârşit-de-an], steguleţele agitate la ocazii festive în faţa tribunelor se numeau „Winkelemente” [textual: „elemente-de-făcut-semne”], iar prăvălia cu băuturi  – „Getränkestützpunkte” [textual: „baze-de-aprovizionare-cu-băuturi”]. Totuşi, două dintre aceste cuvinte est-germane îmi păreau familiare, amintindu-mi de vizitele făcute la nenea tâmplarul. Unul era sicriul, care în germana RDG se numea „Erdmöbel” [textual: „mobilă-de-pământ”, aşa cum ai zice: mobilă de bucătărie]. Celălalt era denumirea unei secţii a poliţiei secrete Stasi care se ocupa de aniversările şi decesele ştabilor şi se chema „Secţia Bucurie şi Durere”. , pp. 47 – 48)

Armele de luptă ale celor mici şi singuri erau diverse:

        – înjurătura (ne lipseşte încă, o antropologie a înjurăturii, cu diferitele ei conotaţii – religioasă, sexuală şi mai ales, politică. Aceasta, alături de banc, va fi fost unul dintre mecanismele de compensare cele mai eficiente ale psihologiei sociale locale): „În română poţi profera lungi afurisenii cărora să le dai mereu noi şi neaşteptate întorsături. În această privinţă, germana e o limbă de-a dreptul încuiată. Deseori mă gândeam că cerul gurii nu poate fi decât un loc foarte încăpător, unde înjurăturile  se tranformă în tirade poetic-afurisite ale înverşunării. O înjurătură românească reuşită, aşa le spuneam pe-atunci prietenilor mei români, este pe jumătate o revoluţie de palat. De aceea nu protestează oamenii în această disctatură, căci mânia şi-o consumă în înjurătură.” ( În fiecare limbă sunt alţi ochi, pp. 33-34)

        – nuanţa, subtextul. Cât de straniu n-ar suna, regimul totalitar însuşi oferea, involuntar, o mână de ajutor duşmanilor săi. Pentru că, din raţiuni ce ţineau de economia discursivă, sistemul fugea de limba naturală, cea în care „cuvintele se aşezau direct pe lucrurile pe care le desemnau. Lucrurile se numeau întocmai după cum erau şi erau întocmai după cum se numeau. Într-o înţelegere încheiată o dată pentru totdeauna”  ( În fiecare limbă sunt alţi ochi. p.5), ştabii erau siliţi să joace nuanţele, tăcerile dintre cuvinte, alinierea cuvintelor în şiruri, explorarea ambiguităţii: „În prima mea carte despre copilăria trăită într-un sat din Banatul şvăbesc, editura românească a cenzurat pe lângă atâtea altele chiar şi cuvântul geamantan. Care devenise supărător pentru că emigrarea minorităţii germane era considerată un subiect tabu. (…) Aşa cum se întâmplă pretutindeni unde domneşte sărăcia, ţara era plină de gândaci-de-casă. Care se chemau ruşi, în vreme ce unui bec care arde fără abajur i se spunea candelabru rusesc, iar seminţelor de floarea-soarelui – ciungă [gumă de mestecat] rusească. Oamenii obişnuiţi îl luau zilnic în răspăr pe Big Brother recurgând la jocuri de cuvinte şirete, dispreţuitoare. Conexiunile semantice erau mascate şi, de aceea, cu atât mai ironice. Când în magazine în loc de carne nu s-au mai găsit decât picioare de porc cu terminaţiile lor cornoase, li s-a dat numele de tenişi.” (Idem, pp.33-34)

       – calamburul. „Dinamica acestor improvizaţii se datora faptului că fiecare dintre noi simţea nevoia să împingă lucrurile mereu cu un pas mai departe spre absurd. (…) Povestea continua pas cu pas: A fost odată aşa cum a fost. Şi asta era pe când a fost ca niciodată. A fost odată când era altă de tot aşa cum era. Şi-a fost odată, bunăoară, despre care nu se ştie a câta oară a fost ca niciodată. Dar a fost odată la vânătoare, ultima oară, un vânător laolaltă cu alţii despre care nu se ştie câţi erau înde ei. Iată însă că, la un moment dat, când în lung şi-n lat – măcar că nu se prea ştie cât de lung şi de lat – nu s-a zărit nici un alt vânător în afara aceluia despre care nu se ştia al câtelea din câţi era…” ((Regele se-nclină şi ucide, p.70)  – povestea subtilă un grangur de partid, care, scârbit de viaţă, şi-a tras un glonte în cap la o vânătoare…

         – firescul. „Anchetatorul şi-a pierdut stăpânirea de sine. Tot plimbându-se prin cameră, s-a apropiat zbierând de masa mea. Mă aşteptam la o palmă. A ridicat mâna, apoi însă a prins între două degete un fir de păr de pe umărul meu, vrând să-l lase să cadă pe jos. Nu ştiu ce m-a făcut dintr-o dată să-i spun: Vă rog să-l puneţi la loc unde era, e părul meu. M-a atins din nou pe umăr cu mare lentoare, braţul i se mişca parcă cu încetinitorul, a clătinat din cap, s-a dus spre fereastră traversând inelele de lumină, a privit spre copacul de afară şi s-a pornit să râdă în hohote. (…) Povestea cu firul de păr îl luase pe nepregătite. Se crezuse ma călare pe situaţie decât era şi se blamase. Cât despre mine, simţeam o satisfacţie atât de idioată de parcă de-atunci înainte avea să fie mereu la mâna mea. Antrenamentul lui distructiv nu funcţiona decât prin rutină, prin urmare, trebuia să-şi respecte itinerarul cu stricteţe. Improvizaţia însemna şi pentru el un risc.” (Idem, p. 77)

p.s. wordpress-ul nu vrea sa recunoasca u umlaut, de aia am pus Muller cu u normal… 

articol aparut in numarul din octombrie al revistei CONTRAFORT