Oct 6 2008

Arendt, Dostoievski, empatie, compatimire

Vitalie Sprînceană

 

O ilustrare excelentă a altei părţi neteoretice a Revoluţiei Franceze, care scoate la iveală motivaţia ce stă în spatele cuvintelor şi faptelor actorilor ei principali, este „Legenda Marelui Inchizitor”, în care Dostoievski opune empatia mută a lui Isus compătimirii limbute a Inchizitorului. Pentru că empatia, capacitatea de a percepe suferinţele celuilalt ca fiind proprii şi compătimirea, care nu atinge deloc strunele sufleteşti ale omului, nu doar că nu sunt identice, ci nici măcar nu se ating. Empatia, în esenţa sa, nu poate să apară ca reacţie la suferinţele unei clase, ale unui popor, cu atât mai mult, ale omenirii întregi. Ea nu poate să fie decât ecou al suferinţei unui om şi rămâne întotdeauna şi oriunde empatie. Puterea empatiei rezidă în însăşi pasiunea, care, spre deosebire de raţiune, este capabilă să se atingă doar de particular, individual, dar nu are ideea de comun, capacitatea de generalizare. Păcatul Marelui inchizitor, ca şi al lui Robespier, este că erau atraşi de „les hommes faibles”, şi nu doar din motivul că această pasiune este nediferenţiată de dorinţa de putere, dar şi din motivul că, prin aceasta, ei depersonificau suferinzii şi slabii, amestecându-i într-un tot unitar – poporul toujours malhereux, păstrând în acelaşi timp o distanţă comodă între ei şi el, Poporul. Pentru Dostoievski, mărturia naturii dumnezeieşti a lui Hristos era capacitatea lui de a fi empatic cu fiecare om în parte, fără a amesteca pe toţi într-un conteiner comod de genul umanităţii suferinde. Genialitatea cărţii lui Dostoievski, fără a lua în consideraţie ideile sale teologice, este că ne face să simţim cât de fals sună frazele goale, tiradele retorice sofisticate care evocă jalea şi compătimirea în momentul în care acestea sunt confruntate cu adevărata empatie. 

 

 

Hannah Arendt „On revolution”, traducere…după traducere – am utilizat varianta rusă tradusă de I. Kosich. Pentru că-mi lipseşte varianta engleză. Şi cea română.