blog implicat

Aflu de la un prieten care face un stagiu la Muzeul Holocaustului din Washington, că unul dintre gardienii instituției, un nene de vreo 60-65 ani, s-a angajat recent, după ce criza mondială a înghițit fondul de pensii în care acesta a vărsat conștiincios, vreme de multți ani, bani verzi pentru zile negre. Prăbușirea fondului a topit aceste strânsuri de bani astfel că omul s-a trezit peste noapte bătrân, neptincios și gol-pușcă dinspre partea finanțelor (înainte de a blama rechinii privați pentru presupusa lor lăcomie ar trebui să avem în vedere că statul nu a fost mai breaz, vezi exemplul Greciei)… Deci nenea a abandonat visul unor bătrâneți liniștite, petrecute eventual în compania plajelor din Florida, și s-a pus pe muncă… Are copii, dar ăia își poartă viețile lor în spate așa că… Se descurcă fiecare cum poate…

Acu ceva vreme guvernul italian decidea să taie din pensii (cam 500 euro lunar)  pentru a investi mai mult în tineri. Rândunica a stârnit însă multe critici și decizia s-a împotmolit…S-ar putea însă ca după ea să vină și alte rândunele…și chiar o primăvară întreagă.

E evident că politica de a lua bani de la săraci și a-i da altor săraci inspirată din gândirea de tip antereul lui Arvinte (se ia de la coate pentru a cârpi gulerul și tot așa), nu face multe parale pe termen lung…

Efectul  benefic al stimulării materiale a tineretului italian s-ar putea epuiza rapid întâi pentru că problema bunăstării populației de ”vârsta a treia” în Italia nu e neapărat economică, ci ține de procese structurale, care au demarat mul înaintea crizei mondiale. Criza demografică e cel mai important dintre ele, însoțită de îmbătrânirea generală a populației și de modificarea balanței dintre forța de muncă activă și pensionari.

Dincolo de Italia lucrurile stau la fel de greu. În Moldova, tradițional situația e proastă. Adunate grămadă (să zicem pe o perioadă de un an), pensiile celor mai mulți pensionari moldoveni nu ajung nici măcar pentru un bilet dus întors în Antalya, cu ședere de o zi la cel mai răpciugos hotel…

Și pentru că demografii deja bat alarma că ne-am putea trezi fără populație activă pe la jumătatea veacului acestuia (unii zic că s-ar putea întâmpla și mai repede), și cu o proporție tot mai mare de persoane pensionate, ar trebui, poate, să stăm strâmb și să judecăm drept, și cu perspectivă asupra posibilităților de a atenua urmările acestor evoluții nefaste.

S-au mai gândit la asta și alți oameni. Sorin Hadârcă propunea, bunăoară, o trecere de la modelul actual bazat pe solidaritatea generațiilor (pay as you go) la unul mai eficient, motivat de principiul contribuțiilor individuale.

Oricât de ademenitor ar părea acest model (în parte datorită farmecului occidental și a mirosului modern pe care-l emană), găurile lui sunt prea multe și prea mari astfel încât, până la urmă, modelul nu mai ține apă…

Unu, el nu ține cont de caracteristicile structurale ale sistemului economic moldovean. E una să încadrezi în acest sistem al contribuțiilor individuale un ONG-ist cu salariu regulat primit de la organizații străine, un angajat al unei companii internaționale cu salariul în euro, pe de o parte, și alta un funcționar public plătit de stat, cu un salariu sub coșul de consum, sau, uneori, chiar sub minimul de viață, un agricultor practicând un fel de economie naturală ineficientă, pe de altă parte. Apostolii contribuțiilor individuale se fac a uita că guvernele occidentale subsidiază la greu agriculturile locale astfel încât angajații în sectorul agricol din acele țări înregistrează venituri suficient de mari pentru a contribui ”individual” și plătesc funcționarii publici și angajații în sfera publică (educație, cultură) destul încât aceștia să-și acopere majoritatea cheltuielilor și să mai facă rezerve pentru zilele negre. Astfel încât, implementarea modelului contribuțiilor individuale la moment ar putea fi asigurată doar prin intermediul strategiei ”mai trimitem un om în Italia să avem bani de unde băga la contribuții pentru pensii”.

Doi, modelul mai neglijează și milionul de moldoveni plecați să muncească de nevoie în țări străine. Majoritatea acestora sunt deja dublu excluși din sisteme de protecție socială: permisele temporare de muncă, atunci când sunt, dar în majoritatea cazurilor ele nu-s, nu include automat individul în sistemul de pensii al țării gazdă, la fel cum acesta nu e inclus nici în sistemul de protecție socială a țării de origine. Ca un rezultat eventual al implementării modelului contribuțiilor individuale la fondul de pensii migranții sunt primii care zboară din el…

Trei, la modul general un asemenea sistem nu ar face decât să perpetueze inegalitățile existente între cei care au și cei care nu au, cei care pot și cei care, în virtutea unor constrângeri personale sau structurale, nu pot. Adică, beneficiarii lui ar devine o mână de oameni cu profesii profitabile: ONG-iști, contabili, bancheri, niscaiva industriași, economiști, ceva funcționari de rang înalți și cam atât…

Bun că ar trebui să recunosc că și Sorin s-a lepădat mult prea rapid de modelul său pentru a-l lua în serios.

Totuși, problema rămâne. Ce ne facem cu bătrânii într-o perspectivă de viitor (dar și de prezent apropiat, căci bătrânii de azi n-o duc chiar minunat – asta e un fel moale de a o spune)? Dacă adunăm grămadă sărăcia lucie și creșterea demografică negativă, plus îmbătrânirea iminentă a baby-boomerilor născuți în anii 70-80 ai veacului trecut, obținem un cocktail cam întunecățel…

Ce am putea face?

1. Sporirea contribuțiilor nemateriale ale generațiilor curent active față de generațiile la pensie…tradus în limbaj de stradă asta ar însemna: dacă nu avem bani, ajutăm bătrânii cum putem. La munci pe lângă casă (săpat, prășit, aprovizionare cu apă, lemne, alimente). Consiliere psihologică. Companie și discuții. Ordine. Cu asta s-ar putea ocupa adolescenții și elevii la plictisitoarele lecții de instruire prin muncă la care  teoretic învață să facă melesteie inutile, iar practic bat câinii sau mingea pe terenul școlii. A mai fost. și n-a fost rău. Doar prea ideologizat. Eliminăm ideologia aia și băgăm alta. A solidarității. Între generații. Mă doare să văd bunicuțe neputincioase care trebuie să plătească din pensiile mizerabile unor indivizi pentru o căldare de apă. Un braț de lemne. O pâine cumpărată la magazin.

2. Atenuarea și chiar lichidarea războiului intergenerațional, atât de comod politicienilor, și atât de păgubos societății pe termen lung. Am în vedere discursurile de genul: tinerii sunt progresivi, iar bătrânii sunt tâmpiți nostalgici, tinerii suferă, au salarii mici din cauza pensiilor boșorogilor, noi vrem în Europa iar jlobii care trag să moară dar încă nu au murit, vor să ne îngroape din nou în URSS. și alte variații de rigoare. Inclusiv din zona opusă. Am mai zis, e simplu să învrăjbești niște oameni săraci într-o țară săracă…Și mai simplu e să-i conduci…

Și altele…adică mă gândesc la ele.

Știu că majoritatea cititorilor blogului meu sunt tineri pentru care bătrânețea e încă departe. Prea departe. Nu vă culcați pe urechea că o evitați. Ea vine negreșit.