blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: contrafort

How are you?

Partea a doua a dilogiei „Брат” (Fratele), poate cel mai popular film al regizorului rus Alexei Balabanov, conține, între multe altele, următorul dialog dintre eroul principal Danila, rusul-plecat-spre-America, și Dașa/Marilyn, prostituata rusă din Chicago:
– Слушай, а что такое по-английски „How are you”? (Ce înseamnă pe englezește „How are you”?)
– „Как поживаешь” или „как дела”. („Ce mai faci” ori „cum îți merg treburile”.)
– А им че, всем интересно как у меня дела? (Și chiar pe toţi îi interesează cum îmi merg mie treburile?)
– Не-а, не интересно. (Nu, nu-i interesează.)
– А че тогда спрашивают? (Atunci de ce mai întreabă?)
– Просто так. Здесь вообще все просто так, кроме денег. (Așa, pur și simplu. La ei totul e pur și simplu, cu excepția banilor.)
Mirarea lui Danila n-ar fi fost decât o fericită găselniță cinematografică a scenaristului, dacă nu se plia pe un blocaj real ce survine în mod obligatoriu în perioada de adaptare la contextul cultural american… În treacăt, vom adăuga că această mirare era, cel puțin pentru spațiul din care venea Danila, adică Rusia și fosta URSS, semnul unei recente și spectaculoase deschideri spre lume. Danila descoperea că, la capătul unui război rece și al unei rivalități de peste 4 decenii, cetățeanul sovietic nu cunoștea prea multe despre America, rivalul deopotrivă fascinant și feroce. Avea el, fără îndoială, un fel de America imaginară în minte, dar aia era fie America propagandistică (sumbră, cu negri asupriţi și capitaliști-imperialiști ce practicau exploatarea), fie cea contra-propagandistică (luminoasă, prosperă, loc de proiecție și refulare a lipsurilor, defectelor și frustrărilor lumii sovietice)…
Blocajul avea un nume. Unul simplu. How are you? îi zice. Expresia ce dă cea mai multă bătaie de cap străinilor… Or, How are you? va fi formula de salut în interacțiunea cu instituțiile formale – medicul, polițistul, funcționarul de la primărie, vânzătorul de la supermarket, profesorul de la universitate; apoi în relațiile de afaceri, între parteneri străini, dar și localnici; pe urmă în discuțiile/convorbirile cu prietenii, cunoscuții ori colegii; în final, expresia e rostită chiar și în cele mai intim posibile interacțiuni – cea dintre membrii unei familii. How are you? între o mamă și fiica ei va fi la fel de corect (gramatical și moral), dar și la fel de legitim precum un How are you? strecurat regulamentar între angajatul unei bănci și clienții săi.
Unei asemenea „pluralități a uzului” îi corespunde o „pluralitate a interpretărilor”, care sunt de obicei despărțite între ele de intonații, emoții, gesturi, dar și de reglementări formale înscrise în condici de conduită profesională ori studii sociologice ale pieței ce indică, bunăoară, că cumpărătorii trebuie să se simtă la magazin ca acasă și tocmai de aceea familiarul How are you? este cea mai „caldă” și „profitabilă” formulă de salut…
Expresia reprezintă un fel de cheie. Culturală. Antropologică chiar, pentru că leagă un fel de a vorbi cu un fel de a simți și cu un fel de a instaura/controla dialoguri și interacțiuni. O cheie ce deschide uși. Între cei apropiați. Dar le și închide. Între cei care nu trebuie să comunice mai mult decât este permis. Această ambiguitate e de obicei trăită greu. Mai ales că nou-venitului, străinului adică, îi lipsește partea neformală a limbii, cea din afara semnelor și regulilor gramaticale. Adică cea care cuprinde clipirile din ochi, strângerile de mână, dar și diversele semnificații ale unor întinderi de vocală. Novicele stă mai cu seamă încremenit în capcana seriozității: el ia toate lucrurile, gesturile și vorbele în serios, pe față, ca și cum toate ar avea un statut egal. E fixat prea mult pe forme gramaticale corecte, acord între timpuri și potrivire de articole hotărâte, încât să atragă atenția la lungimea și întinderea vocalelor. Mai contează apoi și tăcerile. Abilitatea de a tăcea într-o limbă străină vine mult mai târziu decât cea de a vorbi…
Ca orice metaforă deschisă, precum „existența determină conștiința”, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, How are you? scapă unei interpretări univoce. E contextual. Dar e și hipertextual, pentru că leagă stări și relații de o diversitate uimitoare – respect, dragoste, indiferență, ură, toleranță – prin intermediul unei formule singulare. Spre deosebire de restul limbilor, ce vor găsi pentru fiecare dintre aceste modulații emoționale formule retorice particulare.
Problema fundamentală a lui How are you? se naște din imposibilitatea unui răspuns unic. „Manualele” și îndreptarele de studiere a „civilizației anglo-americane” – numele școlar al introducerii de țară – inventariază pentru turiști și proaspeții emigranți un întreg univers de variante de răspuns la provocarea How are you?, ce pornesc din prietenosul Fac bine!, trec prin neutrul Bine! și ajung la răutăciosul Mă simțeam mult mai bine până a te vedea!
Asta pentru că How are you? nu presupune neapărat derularea poveștii privind rezultatele analizei generale a sângelui, raporturi cu privire la starea financiară sau altele din zonele private. Pentru asemenea răspunsuri în America se vor găsi instituții speciale. Spitalul, psihiatrul, avocatul, consilierul financiar. Puține „stresuri” sunt aruncate în debandadă în zona interpersonală. Din contra, aceasta este asanată la maximum, depersonalizată (în sensul preluării tensiunilor personale de către instituții specializate). Chiar și doliul, ca încărcătură maximă a emoției, e, în America, delegat unor agenții, zicea un prieten sârb. Americanii plătesc instituțiile să incinereze cadavrele, să le transporte, să împrăștie cenușa. Ceea ce, spunea el, în Serbia e o treabă făcută de întreg cătunul, laolaltă cu rudele mortului… Igienizarea spațiului interpersonal înseamnă un munte de lucruri: de la zâmbetul impersonal (din care a fost scoasă orice urmă „intimă”) al vânzătorului de frigidere ori al însoțitorului de bord, la How are you?-ul distant și rece al agentului de asigurări.
La limită, una dintre interpretările cele mai plauzibile ale lui How are you? se așază pe o distincție veche de când lumea: pur și impur, curat și murdar. Multiplele funcții ale interogației o situează, pentru străini, de partea „impurului”… Ar fi întâi flexibilitatea răspunsurilor. Novicele abia ajuns în America va face greșeala de a interpreta literal How are you? și va căuta să răspundă adecvat. Mă doare puțin capul. Vai, sărmanul. (În gând: ar fi necesară o vizită la medic.) Am ceva dificultăți financiare. Săracul de tine. (În gând: ce-ar fi să mergi la bancă?) În neputința de a descifra hățișurile lui How are you? străinii ajung să ia această expresie ca pe un semn al superficialității, al senzațiilor și emoțiilor prefăcute. Care stau, desigur, în opoziție cu „naturalețea” și „spontaneitatea” din culturile din care provin.
Ceea ce e cumva ofensator, căci America se vrea luată în serios…

 

articol apărut în nr. nr. 5-6 (199-200), mai-iunie 2011  al revistei Contrafort.

toate drumurile duc la fitness

Când mergi în America, mă avertiza un prieten mult mai umblat prin lume, ajungi neapărat și la sala de gimnastică. S-ar putea să fie o dorință, necesitate ori chiar o chestie ce vine împotriva voinței tale, dar fii sigur că se întâmplă.

Cum se poate asta, făceam eu a mirare, știindu-mă un ins ce îmi construisem un cult la care țineam foarte mult – cel al unei diferențe fundamentale și deci de neînvins între corp și spirit, în cadrul căreia îmi afișam explicit preferințele pentru cultivarea continuă a ultimului și neglijarea suverană a primului? Nu mă duc nici legat, decât doar să văd ce și cum funcționează, cum ar veni ca parte a procesului de cunoaștere a lumii noi, dar nici o concesie în plus corpului.

Când încă ai în față aniversarea a 30-a, organismul înseamnă de obicei o rezervă inepuizabilă de energie și forță ce nu trebuie muncite, ci vin din oficiu…

Totuși am ajuns. Chiar foarte devreme, trebuie să recunosc. Nu neapărat din vreo obligație, nici măcar forțat, dar oricum, într-un sens foarte general, pot spune că am fost mânat la sala de gimnastică. Lista completă a etapelor arse și a bătăliilor interne purtate, unele câștigate, altele pierdute, ar fi prea lungă și nici n-ar constitui, cred, mai mult decât o configurație specifică și subiectivă a unor situații, întâmplări și stări de fapt ce ar avea un grad redus de repetabilitate. Dintre toate, un șir aleatoriu: întâi, o lipsă cronică de mișcare, viaţă tipică de student (lecturi, lecții, dormit, scris, uneori, în calitate de condiment, filme), dar și dominația aproape absolută a automobilului ca ideologie a mișcării, acută mai ales în orașele mici, care face ca instituțiile necesare (magazine, ateliere, centre de divertisment…) să fie situate în afara orașului sau departe de centrul acestora, iar asta se traduce în utilizare constantă a autobuzului – automobilul comun al bugetarilor și vulnerabililor… Vinovată e și presiunea socială difuză pro-fitness, ce poate fi reconstituită după o multitudine de semne: aglomerații de joggeri (alergători-amatori) ce pot fi zăriți oriunde – pe străzi, în parcuri, pe Mall-ul din fața Casei Albe, în aglomerările de pe Manhattan, în căldura sufocantă a Arizonei sau a Californiei, ori în vântul rece al Bostonului, bombardamente publicitare și imagistice cu o proveniență diferită (reviste, filme, TV) ale societății cu tipi atletici, bine făcuți, etern tineri, ce sugerează o nemurire atât de accesibilă. În fine, mai e la mijloc și un fel de rușine a Americii – aceea de a avea mâncare ieftină, consistentă și multă, care distribuie uniform caloriile de-a lungul corpului, iar grăsimile cu precădere la burtă și șolduri. Adunate grămadă într-o foame cronică de mișcare, aceste motive reprezintă o rațiune suficientă pentru a deveni prieten al fiarelor și aparatelor îngrămădite în sala de gimnastică.

Prima mea întâlnire cu fitness-ul american stă sub semnul unui bătrânel – unicul frecventator al sălii în acea dimineață călduroasă de iulie. Uscățiv și firav, cu o cârjă în care-și sprijinea anii și bolile îngrămădite în corp, insul trăgea avan de niște lanțuri la capătul cărora stăteau agățate ceva greutăți. 10-20 kg, nu mai țin minte. Se citea o îndârjire crâncenă în acea tragere și, mai ales, în speranța care o alimenta (ulterior aveam să văd și să admir excesul acesta de speranță, ce nu se epuizează nici după 60-70 de ani la alți bătrâni și bătrânele care, culmea, veneau la bazin pentru a învăța să înoate). Bătrânețea, m-a învățat îndârjirea americană, vine întâi ca o chestiune de suflet, apoi ca una de trup…

În contrast profund cu presiunea oarecum enormă și cumva autoritară pentru fitness ca ocupație, conceptul ce stă la originea practicilor de fitness sfidează prin sensul și limitele sale libertine. Însuși cuvântul fit, din care s-a întrupat practica fitness-ului, poartă încărcătura a vreo 10 sensuri distribuite aproximativ egal în trei părți de vorbire: verb, adjectiv și substantiv, de la a pregăti prin competent sau a se potrivi până la a furniza/a echipa. Polisemia zidește un spațiu al frontierelor deschise, deopotrivă din punctul de vedere al absenței unor parametri tehnici și fiziologici finali (fitness-ul nu încetează când ai atins o anumită dimensiune a mușchilor bicepși), dar și din perspectiva inexistenței unui standard social acceptabil de fitness (adică reguli ce ar postula că a merge la sală de 2 ori pe săptămână e rău, de 3 ori e bine, iar de 4 ori e chiar minunat).

Granițele deschiderii sunt formulate în mod haotic de modelele concurente ale spoturilor publicitare, până la un punct, apoi de o etică a proiectului personal numit „aspect fizic” (un capital important în societatea imaginii), de o modă aspectuală a eroilor zilei, culeși din filme sau de la TV, de alta a unui „a face ceva” distribuit difuz.

O traducere comprehensivă a termenului fitness s-ar agăța de potrivire ca fiind expresia cea mai exactă ce ar îngloba deopotrivă ethosul întreprinderii, caracterul ei de proiect neîngrădit, deci infinit (sau scenariu, cum zicea Baudrillard după o vizită la o asemenea catedrală a corporalității), dar și munca zilnică de rutină, marcată de o cadență plictisitoare a ridicării ganterelor, aruncării halterelor și întinderii firelor elastice, fără o altă finalitate decât cea prescrisă de arbitrul interior al fiecăruia…

Sofisticăria utilajelor, capabilă să trezească o frică similară celei rezultate în urma unei vizite la un muzeu medieval al instrumentelor de tortură utilizate de Sfânta Inchiziție, nu e totuși mai mult decât o proiecție exterioară și reificată a complexității organismului uman, dar mai ales a sistemului de mușchi al acestuia. Se poate afirma cu tărie și chiar cu o oarecare certitudine că multitudinea de frânghii, dispozitive, cabluri, aranjări ale fiarelor și pârghiilor, greutățile, barele de diferite lungimi și forme, unele lungi și drepte, altele scurte și sinuoase, mingi, fire elastice, lanțuri, cai, bârne, haltere, curele și tot ce mai rămâne – reprezintă o oglindă detaliată a sistemului muscular și o reconstrucție externă aproximativ exactă a funcționării acestuia… Din acest punct de vedere, fitnessul, adică goana permanentă după o potrivire fără sfârșit, mai conține și o profundă cunoaștere de sine… Un exercițiu executat la un aparat anume va revela, în 2-3 mișcări, nivelul de evoluție al unui mușchi specific. De exemplu, greutatea unei gantere și numărul de ridicări de la sol sau braț operate de un individ arată cu suficientă precizie limitele abilității mușchilor biceps. O altă greutate inclusă la un aparat destinat întăririi coapselor (iubit mai ales de femei, expresie subtilă a pasiunii barbare masculine pentru picioare frumoase, suple și pentru funduri rotunde) localizează cu o rigurozitate uimitoare, în adunătura de mușchi ce dă bătaie de cap studenților de la medicină, grupul mușchilor abductori (cei trei Gluteus și un Sensor).

Trecut prin utilaje, ferecat între cabluri, întins, răsucit și întors între fiare, corpul devine apropiat, cumva palpabil și cunoscut… E o călătorie spre posibilitățile fiziologice, dar și spre limitele răbdării spiritului. Și-i atât de bine să cunoști posibilitățile corpului – partener/prieten pentru a ști miza și doza de încredere pe care i-o poți acorda!

Din acest motiv potrivirea apare și ca un rezervor imens de autocunoaștere corporală. Ar fi de adăugat și aspectul de fabrică socială – nu doar repetabilitatea exercițiilor sugerează analogia fordistă sau tayloristă a conveierului și mecanicității muncii, ci și caracterul de materie primă a corpului, care urmează, supus fiind unor strunguri și operațiuni de re-modelare, să dea un produs final, reliefat, suplu, cu doza de „aspect tânăr și energetic” inclusă. Creatoare de vise – e năstrușnic să vezi uneori cum apar în sală tineri cu caiețele și pixuri, ce notează cu grijă numărul de exerciții executate, frecvența, cantitatea de calorii consumate, greutatea dinainte și după exerciții, din păcate majoritatea lor transformă prea rapid speranța în deznădejde, mai ales când calculele de calorii nu se potrivesc cu profețiile unor experți ambulanți în ale slăbirii; simultan muncă de asamblare a diverselor concepții despre cea mai bună potrivire cu sinele, cu lumea, cu imaginația – lista valențelor sălii de fit­ness ar putea fi continuată…

Senzația de fabrică e amplificată și de persistența muncii tenace în calitate de mijlocitor al performanței. Nimic nu se întâmplă, în materie de capacitate fizică a corpului, peste noapte. Rezultatele vin treptat, după luni și ani de rutină. Minunile trebuie excluse: geniile și netrebnicii apar egali în fața Dumnezeului mușchilor.

Pentru a îndulci așteptarea obligatorie, sălile de gimnastică sunt construite în ideea de a fi comode în minte. Nici pomină de austeritatea singuratică, înghesuită în spații semiîntunecate cu aer umed și mucegai pe la colțuri, ce marchează întâlnirea om-fier în spațiile noastre (a se vedea orice sală școlară de sport în Moldova). Sălile de fitness americane par niște „camere pentru oaspeți” comode, destinate mai degrabă petrecerii relaxante a timpului liber, decât eforturilor supraomenești… Același tip de aranjare a spațiului utilizat în aeroporturi, cafenele, restaurante, hoteluri, stadioane și magazine. Confort maxim ce ar trebui să „deștepte” un sentiment de relaxare.

Comoditatea rezultă întâi din atmosfera localului: luminos, cu multe geamuri și deschis spre afară, apoi din climatizoarele distribuite uniform pe suprafața sălii, în așa fel încât temperatura să fie constantă în întreg spaţiul. Televizoare imense, aranjate pe un palier vizibil din toate părțile, difuzează știri din sport, politică sau economie ori pur și simplu distrează alergătorii. Banda rulantă pentru alergare și bicicleta orizontală mai dispun și de un suport pentru cafea/ceai/apă și altul pentru cărți-caiete (lectura unui Stephen King sau a unor ecuații cuantice poate fi combinată în mod excelent cu o activitate de ciclism pe durata a 45 de minute), un monitor la care pot fi conectate căștile și care asigură „legătura” atletului cu câteva zeci de canale TV și/sau radio…

În definitiv, această economie complicată ce combină relaxarea cu efortul cel mai grozav vizează și un fel de uitare complexă: a faptului că muncești din greu la un proiect interminabil al propriului corp, al morții asociate cu atrofierea și inactivitatea, a locului unde te găsești pentru moment…

Așa încât sala de gimnastică trebuie tratată cu maximă seriozitate: dacă ținem cont de faptul că americanii petrec mai mult timp în spații publice decât în casele lor, fiecare loc public pe care-l vizitează cetățeanul american trebuie să suplinească și să reconstituie atmosfera caldă, comodă și relaxantă a casei. Cred că de aia standardul tehnologic suprem în America e… comoditatea.

articol apărut în al revistei Contrafort.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén