N-am mai văzut nicăieri așa o diferență între fața nocturnă și cea de zi a unui oraș ca în Los Angeles. Nu-i vorbă, lumini multe are și New York, și Washington DC sau Boston, ca să pomenesc doar locurile pe care le-am văzut. Orașele astea sunt luminoase atât ziua cât și noaptea. Timesc Square poate fi admirat în orice oră a zilei, bunăoară, la fel de incandescent și viu. Dar Los Angeles e ceva aparte.
Ziua orașul se stinge și se acoperă cu o pătură strategică de praf, nisip și smog. E murdar, inatractiv, înghesuit, în pofida imensității spațiului pe care se întinde. Aproape depresiv.
Noaptea însă lucrurile stau diferit. Radical diferit. Atât de diferit încât pare că cineva a schimbat orașul vechi și a pus altul în loc. Fiecare bodegă, cârciumă, hotel se aprinde și din spatele stratului de praf țâșnesc fluvii de neon: un stâlp sumbru, cu o inscripție ruptă și prăfuită, al cărui colț pare că acuș se rupe și care stă în mijlocul unui șopron de lemn și beton vopsit în roz, e, stâlpul se aprinde noaptea, becuri încep să-i fugă de la un capăt în altul, în miljocul lemnului se aprinde o siluetă arzândă de femeie goală și aflu cu stupoare că-i un fel de club de dans. Cu fete. Dacă ziua n-aș fi intrat în el nici măcar impus cu forța, acum ispita luminoasă a transformat total spațiul. Așa-i și stația de vulcanizare. Chioșcul de prelucrare a blugilor. Alimentara de la colț. Depozitul de lemne. Farmacia. Hotelul de lux din Centru. Clădirea KPMG sau cea a Wells Fargo. O horă de lumini construită frățește de tot ce poate lumina: lampă, panou, fereastră, ecrane…
Avea Alex dreptate, în orașul ăsta chiar nu trebuie să crezi imaginilor. Nici celor de zi, nici celor de noapte. Că-s ambele amăgitoare. Los Angeles-ul e un oraș înșelător.